Vara
anului 1971, 20 iunie. Pe stadionul din Ploiesti, Petrolul sustine
ultimul sau joc din campionatul 1970-71 pe teren propriu. Adversara,
CFR Timisoara. Era in penultima etapa a campionatului. In formatia
ploiesteana, antrenorul Ilie Oana opereaza in minutul 35 o schimbare,
introducandu-l in locul lui Petrut pe Mircea Dridea, care joaca destul
de bine pana la sfarsitul intalnirii, incheiata cu scorul de 1-1,
Petrolul ocupand cu acest egal locul 7 in clasamentul primei divizii.
Duminica urmatoare, la 27 iunie, Petrolul a jucat in
ultima etapa cu FC Arges, la Pitesti. Mircea Dridea nu a mai aparut in
formatie. Nu se stie precis care a fost motivul. Poateca meciul
nemaiavand nici o miza, a fost tratat ca o simpla obligatie
competitionala si ca un prilej de verificare a unor jucatori din lot
mai putin folositi pana atunci.
A urmat pauza dintre cele doua campionate. Secundul lui
Ilie Oana, Constantin Cernaianu, pleaca la Craiova, iar pe postul sau
ramas vacant, i se propune sa lucreze lui ... Mircea Dridea. Petrolul
tinea, se pare sa nu-si instraineze jucatorii si nici echipa, cladita
cu atata truda si din resurse proprii, sa nu intre pe maini straine. De
aceea, conducerea clubului a apreciat ca venise momentul ca, o data cu
eforturile de intinerire a lotului, sa aduca un aer mai de primavara
si in conducerea tehnica.
Ce s-a intamplat si cum s-au petrecut lucrurile atunci?
Mircea Dridea raspunde intrebarii, parca ar citi dintr-o carte.
"Implinisem varsta de 34 de ani. Dar, cu cel putin un an inainte,
incepusem sa ma pregatesc de retragere. Vroiam sa nu mi se para prea
grea clipa despartirii de gazon. Nu stiam cand o sa vina, dar eram gata
in orice moment. Mai jucam totusi, pentru ca aveam inca suficiente
disponibilitati dar, nu-i mai putin adevarat ca incepusem sa simt mai
apasatoare obligatiile omului de gol, ale varfului de atac, tinta
tuturor aparatorilor, in care toti dadeau mai mult fara mila. Pe de
alta parte nici echipa, aflata intr-un continuu declin valoric, nu ma
mai sustinea cum as fi simtit nevoie. Eh, daca ar mai fi fost Petrolul
din 1959, as fi jucat usor pana la 40 de ani! Asa insa riscam sa strige
lumea la mine sa las locul altuia mai tanar. Si-n situatia asta e si
mai greu!
Am spus ca-mi pregatisem retragerea mai din timp.
Mergeam de altfel cu regularitate la serviciu, la Rafinaria 1 Ploiesti
unde eram incadrat ca sef de sectie si aveam de gand sa nu renunt la
profesia de inginer. Facusem mari sacrificii ca sa-mi asigur un rost
profesional in viata si nu-mi vedeam o alta perspectiva decat aceea de
... petrolist. Asa se face ca propunerea conducerii clubului m-a
surprins. In primul rand ca-mi sugera retragerea si in al doilea rand
pentru ca imi cerea sa lucrez ca antrenor secund. Pe atunci nu era moda
cu antrenor-jucator. N-aveam prea mult timp de gandire, evenimentele se
precipitau, trebuia sa iau o hotarare rapida. Adunasem pana atunci 20
de ani ca jucator si 15 campionate cu Petrolul in care marcasem 142 de
goluri.
In acest timp asusesem marea sansa sa lucrez cu
cativa dintre cei mai buni tehnicieni ai fotbalului nostru. La club cu
Traian Ionescu la juniori si cu Ilie Oana la seniori, iar la echipa
nationala cu Augustin Botescu, Gica Popescu, Ilie Oana, Stefan Covaci,
Silviu Ploiesteanu, Angelo Niculescu si Constantin Teasca. Iar acum,
cand urma sa schimb tricoul de jucator cu treningul de antrenor, mi se
oferea o alta sansa, sa lucrez cu un tehnician de mare marca, cu nea
Ilie Oana.Era un moment de cumpana si pentru mine dar si pentru
Petrolul. Dupa cateva zile si nopti de chibzuinta am ales: PETROLUL,
antrenor secund. Mi-am zis ca, dupa proba in timp de fidelitate ca
jucator, sa ma mentin pe aceeasi linie de conduita si dupa abandonul
competitional, incercand sa fiu in continuare de folos clubului care
mi-a deschis drumul spre elita fotbalului nostru."
- Asadar atunci, la 20 iunie 1971, jocul cu CFR
Timisoara de la Ploiesti a fost cum se spune, meciul de adio ca
jucator. Poate ca, macar asa simbolic, ar mai fi trebuit sa apari in
campionatul urmator intr-o partida pe teren propriu, in care sa fie
organizata si retragerea oficiala, cu o mica festivitate ca, deh, s-ar
fi cuvenit. Asta-i o parere intemeiata pe o frumoasa traditie in sportul
romanesc, este chiar una din legile nescrise ale fotbalului, care
impune cinstirea valorilor. Dar asta-i alta poveste care, de fapt, nu se
va incheia aici. Asa ca, mai bine hai sa vedem, trecand peste acest
final de cariera sportiva cum a fost inceputul. In fotbal, in prima
divizie. Poate ca in acest fel, facand apel la memoria faptelor, s-ar
pute fixa exact, in limitele unei cat mai drepte judecati, sensul si
dimensiunile relatiei jucator-club si fost jucator-club, plecand de la
unul din exemplele cele mai semnificative, mai incarcate de invataminte:
cazul Mircea Dridea.
In 1952, la varsta de 15 ani, eram jucator de
sah, categoria 1, dar in timpul liber nu lipseam mai niciodata de la
miutele de fotbal din cartier. Fratele meu mai mic, Virgil era in echipa
de pitici ai Petrolului, formata de Emil Avasilichioaie. Copiii, mai
toti talentati, pasau bine, driblau spectaculos, dar nu prea marcau
goluri. Virgil i-a spus intr-o zi antrenorului: "Maestre, am un frate
care stie sa dea gol. Vreti sa-l aduc ?". Si fara sa mai astepte
raspunsul,Virgil m-a adus la stadion in toamna lui 1952. Am jucat un an
la pitici. In 1954 am trecut la Manole Radulescu, la juniori, pentru ca
in primavara anului urmator, 1955, sa apara Traian Ionescu care,
rascolind in lung si-n lat toata regiunea Ploiesti, a dat si de mine. Si
m-a retinut pentru echipa pe care vroia sa o alcatuiasca, un fel de
reprezentativa de juniori regionala din care mai faceau parte Tabarcea,
Sfetcu, Florea, Gheorghe Marin, Buzea.
Cand m-a selectionat nea Traian eram deja
student, la varsta de 17 ani, la Institutul de Petrol, Gaze si Geologie
din Bucuresti, unde intrasem fara examen(n.n. pentru ca ultimii patru
ani de liceu ii absolvise cu media generala 10).
Cinci
ani, incontinuare, au insemnat o adevarata scoala a vietii, o grea
incercare pentru mine. Jucam si fotbal, dar nu neglijam nici un moment
scoala. Pretentiile fotbalului erau la fel de mari ca ale unei facultati
cu un ridicat grad de dificultate. M-am bucurat de intelegerea
antrenorilor, Traian Ionescu si Ilie Oana; m-am facut ca nu observ
micile proteste ale unora din colegi care aveau impresia ca sunt
favorizat. Numai eu stiam ce eforturi fantastice faceam ca sa le impac
pe toate bine. Dimineata la facultate, la pranz naveta spre Ploiesti,
dupa-amiaza antrenament, seara inapoi la Bucuresti, unde pana catre unu
noaptea pregateam, in camaruta de la camin, lucrari de control,
proiecte, seminarii... Veneam de doua ori pe saptamana la Ploiesti la
antrenament, marti si joi. De alte doua ori, miercuri si vineri, il
faceam cu nea Traian, in Bucuresti pe terenul CCA din Bd. Ilie Pintilie.
La inceput, cand mai jucam la juniori mai era cum mai era. Parca ma
descurcam mai bine. Aveam echipa foarte buna, ne plimbam pur si simplu
in campionatul national si daca nu am iesit campioni cum am fi meritat,
asta s-a datorat unui arbitru al carui nume nu mai vreau sa-l pomenesc
si care in finala cu Stiinta Cluj, a facut tot ce a putut ca sa
pierdem. Nu stiu daca nu a fost chiar ceva premeditat, cineva vrand sa
ne pedepseasca pentru faptul ca refuzasem toata echipa Petrolului in
bloc, sa trecem la Progresul Casa Scanteii, un fel de Luceafarul de mai
tarziu.Greutatile in adevaratul sens al cuvantului, le-am simtit dupa
ce am promovat in echipa de seniori. Si de fapt n-as putea spune ca am
avut parte de viata plina de farmec a studentiei, ca am cunoscut
bucuriile anilor poate cei mai frumosi ai tineretii, impartindu-mi
timpul intre antrenamente, invatat si drumuri, multe drumuri cu cartea
in mana. In schimb am avut marea satisfactie sa promovez mai intai, la
19 ani in Divizia A, sa termin la 22 de ani facultatea si odata cu
diploma de inginer sa-mi inscriu in palmares doua titluri de campion al
tarii, cu PETROLUL. M-am simtit rasplatit atunci pentru toate
eforturile facute, pentru toate renuntarile, pentru toate noptile albe
dinaintea examenelor, pentru duminicile incarcate de emotii si lipsite
de tihna. Aceasta rasplata venea din partea echipei careia ii datoram
totul, PETROLUL PLOIESTI. Si am socotit ca este de datoria mea sa raman
credincios clubului care m-a format si m-a lansat in performanta,
orasului in care m-am nascut si de care ma legau radacinile intregii
existente.
Conditiile titularizarii mele in echipa de seniori
au fost deosebit de aspre. A trebuit sa lupt din greu - si, ca mine,
toti ceilalti din promotia lansata de Traian Ionescu, adica Tabarcea,
Florea, Sfetcu, George Marin, Buzea si, mai apoi, fratele meu Virgil -
pentru un loc in formatia de baza. Am nimerit si intr-un moment
favorabil, al unui schimb de generatii. Dar PETROLUL cel nou nu s-a
realizat pe calea dura a inlocuirilor fortzate de jucatori, ci in
cadrul unui proces de incadrare lenta, logica si unanim acceptata a
noilor veniti, acestia aducand cu ei plusul necesar de tinerete si
vigoare la jonctiunea cu experienta adunata in ani de Marinescu,
Peretz, Roman, Zaharia, Badulescu si cu valoarea incontestabila a unor
"solisti" ca Neacsu, Pahontu si fratii Munteanu. Si aici a fost arta
profesionala a lui Ilie Oana de a fi stiut cum sa lucreze cu acest
aluat din care s-a nascut o echipa, practic, noua, care timp de un
deceniu, poate si mai bine, s-a luptat de pe pozitii egale, in ceea ce
priveste competitivitatea, cu cei doi mari colosi ai fotbalului nostru,
Steaua si Dinamo.
In aceasta perioada PETROLUL, alcatuita aproape exclusiv din jucatori
autohtoni, a cucerit trei titluri de campioana a tarii si o data Cupa
Romaniei, aflandu-se cu regularitate in disputa pentru locurile
fruntase ale clasamentului, fiind in acelasi timp o demna ambasadoare a
fotbalului romanesc peste hotare, in competitiile internationale.
Petrolul anilor 1957-1968 ajunsese o echipa la care
incepusera sa cam ravneasca cei din jur. Sub diferite forme, Florica
Voinea, Dumitru Nicolae, Halmageanu sau Sandu Boc au luat drumul
Bucurestiului, fortele noastre subtiindu-se prin schimburi
neavantajoase care au afectat coeziunea echipei si i-au scazut
valoarea. Si eu am fost unul dintre cei vizati ca sa fiu racolat. Mi
s-au facut propuneri tentante si de catre Steaua si de catre Dinamo.
Intamplarea facea ca la conducerea tehnica a celor doua mari echipe sa
fie doi dintre cei mai buni antrenori ai fotbalului nostru, Gica
Popescu si Traian Ionescu. Primul, fost antrenor al CCA si al echipei
reprezentative, in acelasi timp si tatal sotiei mele; cel de al doilea,
fostul meu dascal din perioada formarii ca jucator. Puteam alege
oricare din cele doua variante, fara teama de a iesi in pierdere. Dar
am zis ca-i mai bine sa optez pentru cea de a treia, rezistand unor
tentatii la care azi nu stiu cati din jucatori renunta; am ramas la
Ploiesti si la PETROLUL. In felul acesta mi-am facut fericiti parintii,
care la varsta pensiei se obisnuisera cu drumul stadionului si sa ma
vada jucand; mi-am rasplatit prietenii din sport si de la locul de
munca pentru toate dovezile lor de sincera afectiune si sprijin atunci
cand, la nevoie, am apelat si eu la ei. Am mai ramas la PETROLUL mai
ales pentru trei oameni "mari" din perioada de aur a echipei, pentru
care am nutrit un sentiment cu totul deosebit. Unul dintre ei a fost
Gheorghe Urich, timp de 20 de ani conducator al clubului, om
echilibrat, intreprinzator, priceput si drept, care mi-a dat
intotdeauna cat l-am stiut la carma Petrolului un sentiment de mare
siguranta. Cel de-al doilea a fost Ilie Oana, nea Ilie al nostru, al
tuturor, care mai inainte de a fi antrenor a fost un OM, un tata, un
prieten, indiferent daca jucatorul se numea Nicolae Marinescu si avea 36
de ani sau Mircea Dridea si avea numai 19 ani. Al treilea pentru care
nu am putut parasi Petrolul a fost doctorul Vasile Cristea, fostul
portar al Universitatii Cluj, mdic cu o inalta capacitate profesionala
si o tinuta morala de exceptie, care impreuna cu Ilie Oana au alcatuit
un cuplu perfect sudat, a carui contributie la succesele echipei, la
afirmarea ei pe plan profesional o consider decisiva.
Si timpul, marele judecator, a dovedit ca optiunea mea fara
rezerve pentru Petrolul, de fiecare data cand in celalalt taler al
balantei a aparut cate o atragatoare promisiune, a corespuns unei
judecati drepte, rasplata venind din satisfactia succeselor sportive si
din recunostinta celor din marea familie a fotbalului. Ma refer la
anii activitatii ca jucator."
Mircea Dridea a facut o precizare care se impunea. Statornica sa
fidelitate pentru PETROLUL, ca jucator, i-a fost rasplatita din plin pe
plan moral, cu impliniri care raman scrise in cartea vietii cu litere
care nu se sterg niciodata.
Cand a trecut dincolo de gazon si a inceput sa guste din painea mai
putin dulce ca aceea de jucator, intrand in rolul antrenorului sau al
conducatorului, lucrurile s-au mai schimbat ceva. Rasplata a inceput sa
apara in functie de comportarea altora si, nu rareori, de conjunctura.
Subiectivismul sau nedreapta judecata a faptelor l-au pus in situatia
de a nu putea urma o cale sigura in fotbal, de a nu se putea exprima
statornic, asa cum a facut-o ca jucator in slujba clubului caruia a
considerat ca-i este tot timpul dator. In cei 15 ani de cand s-a retras
din activitatea ca jucator, drumul lui Mircea Dridea in viata a
insemnat trei "halte" ca antrenor, alte trei ca presedinte de club si
inca trei "escale" in productie. Nu stiu daca fotbalul nostru mai
cunoaste un alt caz asemanator, care printr-o formula matematica ar
putea fi exprimat cam asa: 3x3 fac cateodata ... 15 ani !
Trecand destul de repede peste perioada in care a
imbracat tricolul cu numarul 9 al clubului ploiestean, Mircea Dridea a
omis, poate nu cu intentie, sa aminteasca cate ceva si despre el si
echipa nationala. Se stie ca a avut un debut stralucitor, in meciul cu
Polonia, la Varsovia, la 30 August 1959, cand reprezentativa noastra a
castigat cu 3-2, toate cele trei goluri ale unsprezecelui tricolor
fiind opera centrului inaintas Mircea Dridea, incadrat pe partea
dreapta de Oaida - Constantin si pe stanga de Seredai - Tataru I. Mai
staruie inca in memoria noastra, dincolo de alte partide internationale
ale lui Mircea Dridea si-a dovedit cu prisosinta calitatile omului de
gol, atitudinea rauvoitoare a unora care puneau prezenta acestuia la
"nationala" pe seama legaturii sale de rudenie cu presedintele
federatiei de fotbal, Gheorghe Popescu. Cei ce in mod deliberat
recurgeau la insinuari, ignorand realitatea, uitau, atunci cand ii
spuneau lui Mircea Dridea "ginerica", ca acesta refuzase categoric sa
mearga la CCA cand acolo era antrenor Gica Popescu si ca, ori de cate
ori se intalnea, la Ploiesti sau Bucuresti, cu echipa Armatei, PETROLUL
juca numai la castig si castiga de regula, iar printre autorii
golurilor se numara de fiecare data, Mircea Dridea. Se mai uita, de
asemenea, ca pentru a se evita orice discutie si a nu mai da "apa la
moara" barfitorilor, Dridea nu a fost luat la Olimpiada de la Tokio din
1964, desi era in acea vreme printre cei mai valorosi atacanti din
fotbalul nostru. Si cui a folosit, de fapt, o asemenea masura ?
- La Varsovia a fost "rasaritul" in echipa nationala. Care a fost "apusul" ?
- Am inceput la Varsovia si am terminat la Zurich, dupa acel memorabil
1-7 din 1967. Cu putin inainte jucasem la Paris, cu Franta. Am jucat
bine, am castigat cu 2-1, eu marcand unul dintre goluri, celalalt fiind
opera lui Titi Fratila. Aveam moralul bun si o forma sportiva buna. In
seara aceea de mai, la Zurich, n-a fost ceva in regula. Pe teren parca
pluteam, aveam impresia ca vin tribunele spre noi, faceam eforturi
mari sa ne gasim echilibrul fizic si moral, dar nu gaseam puterea
necesara sa ne adunam. A fost ca un vis urat, din care, cand ne-am
trezit, am dat ochii cu o realitate si mai trista. O infrangere la un
scor atat de sever, ramas ca o pata pe palmaresul nostru international.
Dupa Zurich m-am retras, meciul cu Elvetia fiind cea dea 18-a
prezenta a mea in echipa nationala. Iar dupa alti 4 ani am iesit de tot
din perimetrul verde al gazonului. Am trecut langa Ilie Oana, ca m-a
primit cu bratele deschise si care mi-a spus simplu: "Mireceo, ti-a
venit randul ! Esti cel mai potrivit sa-mi iei locul, pentru ca te
consider ca un fel de simbol al fotbalului ploiestean. Va fi mai greu
decat ca jucator, dar sa nu te sperii. Vei infruna poate si multe
nedreptati, sa nu dai inapoi. PETROLUL a fost mare atat timp cat a fost
o familie. Daca ai s-o mentii tot asa, grijile o sa fie mai putine.
Vezi ca ai multe de invatat si ca sa reusesti munceste, munceste, si
iar munceste !"
In primul an de antrenorat Mircea Dridea a stat mai
mult in "plasa" lui Ilie Oana. Petrolul a avut un campionat, 1971-72,
cam sters. A fost chiar la un pas de agonie, salvandu-se in extremis si
cu oarecare sansa. In anul urmator, 1972-73, Mircea Dridea isi ia
inima in dinti si, cu virtuti de sahist, ataca frontal campionatul de
tineret, pe care-l castiga, obtinand prima sa performanta. In fata
parea ca i se deschide un drum in urcus.
Dar, in vara anului 1973, Ilie Oana,
autor al unui venerabil record de stabilitate - 40 de ani, ca jucator
si antrenor, la Juventus-Petrolul - paraseste clubul ploiestean plecand
la Politehnica Iasi. Cauzele "divortului" nu sunt suficient de clare.
Oricum, insa, nici conducerea Petrolului si cu atat mai putin Ilie Oana
nu manifesta dorinta de a mai continua o colaborare care pana atunci
se aratase foarte rodnica. Ceea ce lasa sa se inteleaga ca a existat
mai curand un diferend la mijloc, decat o intelegere a ambelor parti de
a nu mai prelungii contractul.
Momentul, pentru Petrolul, era destul de greu. Echipa se
subtiase foarte mult valoric, dificultatea cu care aceasta se mentinea
in prima divizie exprima nu numai o diminuare a potentialului
competitional, ci si un interes mai scazut din partea acelora care
raspundeau de destinele ei. Spectatorii nu mai umpleau tribunele pana
la refuz ca odinioara. Jucatorii nou veniti in lot erau un fel de
epigoni, profilati mai mult pe pretentii si destul de putin pe
obligatii si indatoriri. "Zapezile de alta data" ale Petrolului
ramasesera o palida amintire. Parea inevitabila o perioada de recul. Si
cine se putea incumeta sa "puna mana pe haturi" cand atmosfera din
sanul echipei inspira incertitudine si neincredere ?
Mircea Dridea este chemat impreuna cu fostul sau
coechipier Gigi Dumitrescu, ceandu-li-se sa preia conducerea tehnica.
Li s-a spus sa lucreze impreuna, fara a se face precizarea dintr-un
inceput, cine sa fie principal si cine secund. Normal ar fi fost ca
secundul de pana atunci al lui Ilie Oana sa fie promovat, si acesta era
Mircea Dridea. Lucrurile nu s-au petrecut insa asa. In urma unor
"manevre interne", Gigi Dumitrescu trece la comanda singur, lasandu-l
pe Dridea, in continuare cu tineretul. Asa a inceput campionatul
1973-74, in care, la sfarsitul turului, Petrolul era pe locul 16, cu
minus trei la "adevar". In aceasta situatie "principalul" Dumitrescu
depune mandatul, spunand ca nu mai poate garanta ramanerea in prima
divizie. Anterior, el isi manifestase public neincrederea in
posibilitatile echipei, sugerand intentia abandonului iminent. Si soarta
Petrolului este incredintata atunci "secundului" Mircea Dridea, ajutat
de un fost coechipier, Adalbert Marosi.
Atmosfera pare favorabila redresarii, mai ales dupa
pregatirea centralizata din iarna anului 1974, in care jucatorii au
lucrat cu convingere si cu ambitia de a scapa de sub amenintarea
"sabiei lui Damocles". Mircea Dridea spunea in acea vreme, cu ocazia
unui interviu: "A venit timpul sa ne exprimam cat mai concret dorinta
de reabilitare prin jocul nostru colectiv, de calitate, eficient ...
Sunt convins ca o vom scoate la capat cu campionatul ... Cred in echipa
si in posibilitatile ei. Iar daca anul acesta ramanem in "A", in
campionatul viitor vom fi cu siguranta, din nou in partea de sus a
clasamentului."
Mircea Dridea a mers, intr-adevar, in primavara anului
1974, pana la capat . Nu a depus armele ca predecesorul sau, dupa ce
acceptase o situatie aproape compromisa, si nici nu a aruncat in final,
vina nereusitei, pe echipa si jucatori. A fost convins ca acestia au
facut tot ce au putut in teren, chiar si atunci cand au pierdut cateva
puncte pretioase la Ploiesti, cu ASA Tg. Mures si Steagul rosu Brasov.
Pentru ca, de fapt, Petrolul a retrogradat din cauza punctelor pierdute
acasa. Oarecum paradoxal, dar asa au stat lucrurile. Dorinta de
salvare era asa de mare incat , la un moment dat, aceasta capatase
aspectul clasic al disperarii ! Si jocul echipei ploiestene era in
asemenea conditii, tutelat de hazard. Si, cum sansa nu a fost pana la
urma de partea sa, PETROLUL celor trei titluri de campioana a tarii a
trecut, in vara anului 1974, in randul formatiilor programate sa joace
duminica la ora 11 ! Mircea Dridea, la randul sau, a fost schimbat din
functia de antrenor. El, care acceptase sa preia echipa in pragul
agoniei si care intelesese sa nu dezerdeze intr-un moment in care toti
se dadeau la o parte, cand nimeni nu mai indraznea sa spere si cand,
dupa spusele foarte multora, "zarurile fusesera aruncate".
Dupa exact 20 de ani, asadar, Petrolul era din nou in "B". Iar Mircea Dridea... inginer, in productie !
- Si cu fotbalul cum a ramas ?
- Cu fotbalul nu ma certasem. Si nici el cu mine.
Ramasesem in relatii bune. Personal, chiar daca fusesem schimbat din
functia de antrenor, nu m-am considerat instrainat de Petrolul. O
hotarare pripita in privinta mea nu putea schimba o relatie de suflet
cimentata in timp. Am lucrat aproape doi ani in cadrul unuia dintre
marile combinate ploiestene. Contactul cu profesia mea de baza mi s-a
parut de mare folos, a fost chiar revitalizant. Directorul
combinatului, inginerul Dumitru Iorga, un mare iubitor al fotbalului, si
in acelasi timp presedinte de onoare la PETROLUL, mi-a oferit
posibilitateasa continui si activitatea de antrenor, in timpul liber,
ocupandu-ma de pregatirea divizionarei "C" care reprezenta Rafinaria
Teleajen. In aceasta vreme la Petrolul fusese adus un antrenor
neploiestean, care nici el nu a stat prea mult. Si pentru ca lucrurile
nu se puteau indrepta asa cum dorea, batandu-se din palme, s-a convins
ca solutia schimbarii antrenorilor ar fi cea mai potrivita, mergandu-se
pe incercate pana s-o nimeri unul care sa se ... potriveasca. Asa s-a
ajuns ca PETROLUL, care in 22 de ani avusese un singur antrenor, pe ILIE
OANA, dupa el, in mai putin de un an si jumatate, sa schimbe nu mai
putin de patru antrenori ! Un adevarat carusel !
In ceea ce ma priveste direct, eram destul de multumit
la Teleajen, aveam o echipa modesta, dar harnica, pe care am incercat
sa o promovez in divizia B. Aveam mari sanse si se parea ca nimic nu ma
mai poate impiedica sa realizez aceasta mica performanta. Cand mai
aveam putin de tot pana la finis, au intervenit unele interese. Am fost
nevoiti sa "galopam" pe linia dreapta pentru ca sa ne poata depasi
Poiana Campina, care-i dadea pe Butufei si Simaciu lui PETROLUL. Si in
locul nostru a promovat Poiana Campina, echipa pe care de altfel o
invinsesem de doua ori in campionat !
- Vorba aia, nici un sacrificiu nu putea fi
prea mare cand se punea problema Petrolului si a intereselor sale. Asa
cred ca ai gandit si in 1976, cand ai revenit la matca, dar nu ca
antrenor ci ca... presedinte de club.
- Asta insemna o alta experienta. Am primit propunerea
in momentul in care Valentin Stanescu - dupa esecul cu echipa
nationala la Blois, in decembrie 1975 - a luat conducerea tehnica a
echipei. Impreuna am trecut la o selectie a celor mai bune elemente din
judet, i-am luat si pe Pantea si Florian Dumitrescu, in schimbul lui
Costica Zamfir, trecut la Steaua, am primenit putin atmosfera care se
viciase intre timp, am pus putina ordine si in club si in echipa si am
pornit la treaba. Rezultatul ? In numai un an si jumatate am revenit
in divizia A cu un avans de 17 puncte fata de a doua clasata si un
procentaj de exceptie, de 84 % !Asadar, din nou in "A", in vara anului
1977. Colaborarea cu nea Tinel mi-a fost de mare folos. Am invatat de
la el multe secrete ale meseriei si alaturi de el am simtit mai usoara
povara raspunderii pentru rezultatele echipei. Mai mult decat atat, nea
Tinel era un om fermecator care stia, cu un talent de neegalat, sa
intretina o atmosfera buna intre jucatori, si sa-i faca pe acestia sa
munceasca fara sa considere efortul o corvoada si o datorie si chiar o
placere. Dupa Traian Ionescu, Ilie Oana si Gica Popescu, un alt
profesionist de marca, Valentin Stanescu, imi imprumuta cu generozitate
din experienta sa cate ceva din ceea ce imi era necesar pentru
implinirea mea profesionala.
Anul 1977-78 a fost, cum era si de asteptat, foarte
greu. Noi ne-am mentinut mai tot timpul in "pluton", cu grija de a nu
pierde contactul cu prima divizie. Eram, cum se spune, la limita, dar
speram sa ne strecuram prin "furtuna", sa scapam de pericolul
retrogradarii. Am pierdut din nou, insa, ca si in 1974, tot in retur,
doua puncte pretioase pe teren propriu. Cu adversari in lupta pentru
ramanerea in primul esalon, Corvinul Hunedoara si Politehnica Iasi, in
ambele meciuri nereusind, datorita si unor grave erori de arbitraj,
decat remize care ne-au "asigurat" pentru urmatorul campionat un loc...
in "B".
Ma gandeam atunci, in vara lui 1978: ce va urma dupa
retrogradare, avand inca vie in memorie istoria din urma cu patru ani ?
Va fi schimbat iar antrenorul sau va fi lasat sa lucreze, in
continuare, pentru a readuce echipa in prima divizie ? Cand am auzit ca
nu se vor atinge de nea Tinel, m-am bucurat, spunandu-mi: iata, s-a
invatat ceva din experienta trista a anului 1974 ! Dar n-am apucat sa
ma bucur prea mult, pentru ca in scurt timp a urmat o masura pe cat de
nedreapta pe atat de bizara: inlocuirea presedintelui clubului, adica a
mea ! Trebuia sa existe un "acar Paun" ! Pretextul s-a gasit repede,
imputandumi-se faptul ca dupa terminarea campionatului am plecat intr-o
scurta excursie, in cadrul concediului de odihna, cu sotia in
strainatate. Probabil ca plecarea mea in vacanta a fost interpretata ca
o atitudine de superficialitate in conditiile in care toata lumea a
fost afectata de retrogradarea echipei. Lucru complect nereal.
Retrogradarea era ceva ireversibil, iar talentul de a arbora o figura
trista de conjunctura, din pacate, nu-l aveam. Ma preocupa sa vedem,
impreuna cu nea Tinel, cu ochii bine deschisi, unde anume se gresise,
ce trebuia facut ca sa nu se mai repete istoria retrogradarii. In ce
priveste plecarea mea in concediu, ea fusese cunoscuta si aprobata de
cei in drept, totul era cu forme in regula. De neinteles deci masura
schimbarii mele din functie. Dar fiindca invatasem drumul in asemenea
imprejurari, mi-am indreptat pasii linistit spre locul care parca ma
astepta sa ma intorc... in productie. M-am despartit cu multa strangere
de inima de nea Tinel, care, la putin timp dupa plecarea mea, si-a dat
si el seama ca nu mai poate lucra in continuare si s-a retras cu
scuzele de rigoare.
In acest moment, situatia mea in raport cu Petrolul se
prezenta astfel: o data antrenor, odata presedinte, de doua ori in
productie. Avantaj, deci, productie ! Si doi ani, pana in 1980, am
lucrat in rafinarie, care devenise pentru mine un fel de purgatoriu.
Duminica nu lipseam de la meciuri. Stateam cuminte in tribuna ca orice
spectator, privind cu amaraciune cum Petrolul se duce mereu in jos,
ajungand destul de repede o echipa de pluton in Divizia B.
Dar iata ca in 1980, vara, o minte lucida apeleaza la serviciile lui
Traian Ionescu, cel care cu 25 de ani in urma, formase o intreaga
pleiada de fotbalisti valorosi, pe care i-a aruncat apoi Ilie Oana cu
deplin succes in focul performantei. Nea Traian accepta propunerea de a
prelua conducerea tehnica a echipei, dar pune cateva conditii, printre
care si aceea de a lucra cu fostul sau jucator, cu mine adica,
intentionand sa-mi predea, dupa un anumit timp de colaborare, stafeta
profesionala, in ideea continuarii drumului catre o reabilitare totala a
echipei, dar pune cateva conditii, printre care si accea de a lucra cu
fostul sau jucator, cu mine, adica, intentionand sa-mi predea, dupa un
anumit timp de colaborare, stafet profesionala, in ideea continuarii
drumului catre o reabilitate totala a echipei. Obligat fata de omul care
pentru mine, a fost ca un al doilea parinte, primesc sa fiu antrenor
secund. Dupa numai o luna insa sunt trecut pe functia de presedinte al
clubului. Nu spun nimic si ma execut. De fapt, tot cu nea Traian lucram
si impreuna am initiat o mare actiune de selectie in judet pentru
refacerea lotului si completarea lui cu jucatori mai tineri, apeland
chiar la cativa juniori. Cu forte proaspete ne-am relansat in lupta
pentru revenirea in A. Multa vreme am mers "cap la cap" cu C.S.
Targoviste, care spre final a reusit sa ne depaseasca cu putin trecand
inaintea noastra linia de sosire a campionatului spre primul esalon.
Neputand suporta infrangerea care i se parea nedreapta, nea Traian a dat
repede curs unei solicitari din partea clubului Steaua si can mai
ramasese o etapa pana la finalul intrecerii mi-a zis: "Acum e randul
tau", mi-a urat "curaj si bafta" si a plecat.
O luna de zile dupa aceea, ramas singur, am funcionat ca
presedinte - antrenor intr-o perioada cand la moda era formul antrenor -
jucator. Eu am fost un caz unic care, din fericire, nici nu a creat un
precedent si nici nu a tinut prea mult. Deci, pentru a doua oara la
conducerea tehnica a Petrolului, la o veritabila rascruce de drumuri,
cand se punea problema unei noi tentative de promovare in Divizia A.
Nea Traian imi lasase o echipa bine pusa la punct, care trebuia dusa
stransa in frau, care sa poata tine pasul unei concurente mai mari
decat in campionatul preceden. Lupta acum se ducea cu Rapid, echipa nu
numai valoroasa, dar si puternic sustinuta moral in aproape toata tara.
In Ploiesti, insa, nimeni nu mai accepta ideea unui nou loc doi in
clasamentul Diviziei B, chiar daca adversarul direct se numea Rapid.
Orasul care cunoscuse prin fotbal atatea succese si
era inscris cu litere de aur in istoria campionatelor nationale isi
cerea dreptul la locul care i se cuvenea, in randul celor mai bune
echipe ale tarii, reprezentantei sale, Petrolul. Zi si noapte nu visam
decat promovarea. Era si o dorinta de implinit, dar si ambitia de a
dovedi ca atunci, in 1974, cand retrogradasem in "B", nu fusesem
vinovat cu nimic, fara a mai pune la socoteala lipsa de experienta
provesionala care nu a contat catusi de putin ca o circumstanta
atenuanta.
In vara anului 1981 am pornit la drum inconjurat de cativa oameni de
fotbal apropiati, printre care doctorul Vasile Cristea, fostul
coechipier Bela Marosi, presedintele clubului Vasile Brujban,
ziaristul Dan Vasilescu, organizatorul Mihai Cristache, dar mai ales
Gigi Danescu, si el unul din componenti promotiei de juniori a lui
Traian Ionescu din anul 1955, acum un foarte lucid si devotat
conducator, asa cum mai inainte fusese Gheorghe Urich. Intr-un fel
refacusem echipa din anii de glorie ai Petrolului. Si nu se putea sa nu
reusim. Mai ales ca intelegerea si sprijinul conducerii locale de
partid ne-au redat sentimentul increderii depline in realizarea a tot
ceea ce Ploiestiul, toata Prahova doreau sa se intample pe parcursul
unui an, promovarea in prim divizie.
Aici Mircea Dridea s-a oprit din scurta sa confesiune.
Mi-a facut semn sa continui eu. Aceasta din doua motive. Primul, pentru
ca stiam aproape intregul film al promovarii; al doilea, fiindca
tinea, firesc, sa nu cada pe panta unui subiectivism care, adeseori, cu
toate eforturile facute este inevitabil.
Si ca unul care am fost martor la o mare parte din
secventele competitionale traite de Petrolul in drumul sau catre
Divizia A, pot spune fara teama de a gresi sau exagerea cat de cat ca
anul 1981-82 a fost pentru suporterii Petrolului, pentru cei din
intimitatea echipei, ceva de groaza. Se putea murii in fiecare duminica
dimineata intre orele 11 si 13. Caliti, se pare, ploiestenii au
rezistat, trecand examenul provomarii, cu tribune arhipline de fiecare
data si cu pierderi cu totul neinsemnate. Cel putin la stadion, in
ciuda numeroaselor momente de suspans, nimeni nu a facut apel la
telefonul cu 06.
In turul campionatului Petrolul si Rapid au mers "umar la
umar" tot timpul si au terminat la egalitate perfecta si in clasamentul
general si la "adevar". Cateva partide au iesit din comun. La Brasov,
de pilda, in meciul cu Tractorul a fost ceva ca "la Verdun", cu
manifestari de violenta in teren, cu decizii de arbitraj anapoda, cu
eliminari si accidentari. Petrolul a pierdut pe nedrept cu 1-2, maniera
cu care a fost tratata echipa provacand indignarea pana si a celor mai
infocati suporteri brasoveni.
Returul campionatului a fost, dupa cum se si anunta, de-a
dreptul incandescent. In meciul de la Plopeni, din etapa a 27-a,
fratii Dridea - Dridea I si Dridea II din echipa campioana a anului
1966 - s-au ridicat de pe bancile de rezerva ale echipelor lor, fiind
la un pas sa se confrunte dincolo de aspra confruntare din teren. Un
mucalit din tribuna a strigat atunci ca sa auda toata lumea : "Aveti-va
ca fratii !"
La meciul cu ICIM Brasov, ultima din clasament,
stadionul din Ploiesti, plin "ochi", a impietrit cand oaspetii au
deschis scorul chiar din primele minute. Petrolul a beneficiat apoi de o
lovitura de la 11 metri. In mica tribuna oficiala au fost unii care
si-au acoperit ochii cu mainile, neandraznind sa priveasca executarea
penalty-ului. Si au ramas inca un timp asa, chiar daca dupa inscrierea
golului nefiind in stare sa-si revina din incordarea care-i stapanea
si-i tintuise pe scaune. Alta data, pe parcursul unui joc, in care
echipei ploiestene nu-i iesea mai nimic din ce incerca, pe fondul unei
stari de enervare generala, fundasul central al Petrolului, Petrica
Butufei, a avut o iesire ireventioasa fata de Mircea Dridea, care-i
facuse o observatie de pe marginea terenului. Atitudinea deplasata a
jucatorului petrolist a surprins si a impresionat neplacut. La
sfarsitul meciului, insa, Butufei a avut taria sa se duca la antrenorul
sau si sa-i ceara iertare. Si Mircea Dridea, intelegand in egala
masura si gestul lui Butufei din teren si cel din vestiar, si-a sarutat
elevul inundat de transpiratie, cu caldura unui adevarat parinte, fara
sa fie in stare a-i mai adresa un cuvant.
Meciurile Petrolului din primavara anului 1982 s-au
disputat de fiecare data sub semnul unui neobisnuit interes. La
sfarsitul intalnirilor de pe stadionul din Ploiesti, spectatorii
ramaneau aproape nemiscati in tribune, asteptand sa li se comunice la
statia de amplificare si a rezultatul meciului in care jucase Rapid.
Odata, cand asteptarea se prelungise mai mult ca de obiei si toata
lumea privea cu justificata neliniste spre difuzoare, am surprins o
discutie intre doi dintre ocupantii locurilor de la tribuna oficiala:
"Hai sa mergem, as avea ceva treaba" a zis unul din cei doi. "Hai sa
mai stam putin, poate...", a fost replica celuilalt. Apoi dupa vreo
cinci minute de asteptare in tacere, primul din cei doi a spus din nou
cu ochii pe ceas, facand parca un semn de renuntare la treaba de care a
amintit mai inainte: "Oameni seriosi ce suntem. Ce poate face fotbalul
din noi !". Si toti cei din jur au prins sa rada cu pofta. Era un fel
de recunoastre a faptului ca intr-adevar fotbalului i se subordonau nu
numai slujitorii lui cei mai fideli, permanenti, ci si aceiasi
ocazionali.
La 20 iunie 1982, ziua penultimei etape din campionatul
divizionar B, s-a pus capat si luptei dintre Petrolul si Rapid,
ploiestenii fiind aceia care, fericiti, promovau in divizia A. A fost
izbanda unui effort colectiv remarcabil, o reusita a antrenorului
Mircea Dridea care isi lua astfel revansa pentru vara anului 1974, cand
incercarea sa de a salva echipa, preluata cu un picior in "B", se
soldase cu un trist esec, atribuit pe nedrept lui.
Evenimentul a trezit in randurile suporterilor echipei
ploiestene un foarte mare interes. Peste 20.000 de spectatori, cifra de
altfel obisnuita in toate partidele sustinute pe teren propriu in acel
sezon, au aplaudat indelung victoria promovarii. In jurul antrenorilor
Mircea Dridea si Adalbert Marosi, ei insisi componenti ai "Petrolului
de aur", s-au strans, in ultima vreme, fosti coechipieri ai acestora,
mai tineri sau mai varstnici, Mihai Ionescu, Roman, Pahontu, Mocanu,
Pal, Neacsu, Fronea, Juhasz, Fatu, Oprisan si C. Moldoveanu. O intreaga
echipa, reprezentand aproape toate generatiile Petrolului.
Duminica, 20 iunie, multi dintre acestia s-au aflat in
imediata apropriere a bancii antrenorilor ploiesteni pe care, la
sfarsitul meciului, i-au imbratisat cu caldura si desigur cu
recunostinta pentru performanta obtinuta. Dovada a unui frumos
sentiment de solidaritate. In acelasi timp insa, si ca un semn in
perspectiva grelelor examene competitionale din campionatul primei
divizii. PETROLUL - 1982 isi strangea, cu grija, randurile.
In ziua revenirii in prima divizie s-a organizat o festivitate foarte
frumoasa, intr-un loc pitoresc situat pe dealurile pline de sonde ale
orasului Boldesti - Scaieni, la Seciu. Masa mare, cu invitati, cu
cantece, veselie, imbratisari, lacrimi de bucurie, promisiuni, urari de
succes... S-a cantat de cateva ori "Multi ani traiasca" si "Cine sa
traiasca". Mircea Dridea, au zis cu totii, sa traiasca ! Si antrenorul a
fost luat pe sus, iar adunarea i-a adresat, in cor, o frumoasa urare:
"La multi ani cu sanatate, sa va dea viata tot ce doriti, zile senine
si fericite, la multi ani, sa traiti !"
N-au trecut insa mai mult de doua duminici de la aceasta
frumoasa si emotionanta urare, facuta in euforia succesului echipei, si
in ziua de 15 iulie Mircea Dridea este scos de la conducerea tehnica a
Petrolului. Inca nu se stinsese ecoul frumoaselor cuvinte de la
Seciu... "Sa va dea viata tot ce doriti... zile senine si fericite..."
In 1974, cu opt ani in urma, Mircea Dridea fusese
schimbat din functia de antrenor pentru ca i se imputa retrogradarea
echipei. In 1982 era din nou schimbat pentru ca promovase echipa !
Motivul invocat acum era acela ca antrenorul nu ar fi fost capabil
sa-si impuna autoritatea fata de jucatori, care, ridicand unele
pretentii materiale nerezolvate - potrivit unor promisiuni - amanau
reluarea pregatirilor pentru noul campionat divizionar A. Dupa alte
versiuni, aparitia la orizont a lui Viorel Mateianu ar fi determinat in
buna masura o astfel de decizie. De altfel, acesta a si luat in
primire echipa ploiesteana la foarte putin timp dupa ce pentru Dridea
incepeau nu "zile senine si fericite", ci intunecate si triste, ma ales
ca si sotia sa, antrenoare de atletism la clubul PETROLUL, ramasese,
printr-o ciudata coincidenta, fara post !
Potrivit obiceiului, de acum cunoscut, Mircea Dridea a
luat din nou drumul productiei, la un trust de instalatii foraj.
Asadar, iar avantaj productie, unde era pentru a treia oara, in timp ce
presedinte de club si antrenor fusese uns si schimbat decat de doua
ori !
Si toamna anului 1982 a trecut, destul de greu, dar a
trecut, ca si alte toamne. Mircea Dridea a devenit din antrenor,
spectator. Multa lume incepuse chiar sa-l uite. Din pacate si unii
dintre jucatorii cu care parcursese drumul plin de obstacole si de
sacrificii pana in pragul Diviziei A. In mod cu totul surprinzator nu
s-a gasit nimeni, din cei ce recunosteau ca Mircea Dridea se identifica
in timp cu insasi istoria Petrolului, sa-i vina in ajutor, sa-l apere
in fata unei evidente nedreptati. Doar cativa dintre prietenii sai
adevarati au parasit simpatiile pentru Petrolul, trecand in tabara
Metalului Plopeni, acolo unde antrenor era Dridea II, Virgil Dridea,
fratele mai mic care-l adusese pe cel mare, exact in urma cu 30 de ani,
la portile fotbalului. In anul cand se nastea Petrolul, prin
transferul la Ploiesti al Juventusului.
In 1983, iarna, Federatia Romana de Fotbal este solicitata de
federatia marocana de specialitate sa trimita un numar de antrenori
care sa activeze pe timp de un an la echipe din Maroc, in cadrul unui
schimb de experienta. Cand s-au facut propunerile erau vreo 12 pe
lista. Marocul a cerut numai patru. Printre acestia era si Mircea
Dridea; iar, impreuna cu el, Traian Ionescu, fostul sau profesor, Ion
Motroc si Nicolae Oaida, toti profesionisti de elita, care au cinstit,
prin munca si rezultatele obtinute, meseria de antrenor, facand in
acelasi timp o buna propaganda fotbalului nostru. In Maroc, Mircea
Dridea s-a distins prin profesionalism si tinuta sportiva. Traian
Ionescu a fost mai tot timpul alaturi de el, imprumutandu-i cate ceva
din experienta sa indelungata. Lucrand, la un moment dat, cu echipa
armatei marocane, preluata de pe un modest loc in clasament, Mircea
Dridea a reusit sa o aduca pe primul loc. Aceasta se intampla cam in
aceeasi perioada , din toamna anului 1983, cand Mateianu pleca de la
conducerea tehnica a Petrolului, fiind inlocuit cu Camil Oprisan.
Dialog de la distanta Casablanca - Ploiesti !
"Perioada marocana" a insemnat un pretios castig de
experienta, dar si un prilej de reabilitare morala a lui Mircea Dridea.
La revenirea in tara, la inceputul anului 1984, reluandu-si locul in
productie, n-a respins nici ideea de a activa si ca antrenor. A optat
pentru divizionara B Prahova, pe care, intr-un final de campionat
dramatic, a reusit sa o salveze de la o retrogradare aproape sigura.
Tot cu Prahova a inceput si campionatul urmator, lucarand in liniste,
alaturi de oameni cu care a colaborat in deplina intelegere si sincer.
Si ar mai fi continuat cu Prahova, fara cea mai mica intentie de a o
parasi, dupa ce respinsese cateva oferte destul de tentante de a lucra
caantrenor prin alte parti, mai aproape sau mai departe de Ploiesti.
In vara anului 1985, insa, Petrolul a revenit in Divizia A, condusa
cu dibacie profesionala de Petre Dragomir. Conducerea locala a
apreciat, judecand cu multa intelepciune, ca pentru asigurarea unei
permanente in prima divizie a echipei se impun o serie de masuri
organizatorice. In cadrul acestora, Mircea Dridea este numit, pentru a
treia oara, presedinte al clubului. Investitura o considera onoranta
si, din momentul in care a raspuns chemarii "prezent", a inteles ca
locul sau era numai acolo, in cadrul clubului PETROLUL, langa echipa de
care era legat si numele dar si destinul sau profesional. Si tot
dintr-o corecta intelegere a lucrurilor, a obligatiilor sale fata de
fotbal, Mircea Dridea, a luat conducerea tehnica a echipei, dupa numai
sase etape de campionat, cand Petre Dragomir a plecat, invocand mai
intai motive de sanatate, pentru ca dupa aceea sa ajunga cu "refacerea"
tocmai la Suceava ! Mircea Dridea, deci, pentru a treia oara antrenor
la Petrolul. Scorul devenise acum egal peste tot: si ca presedinte, si
in productie, si ca antrenor. Pentru fiecare, in 15 ani, de cate trei
ori ! Iata un record sui-generis care isi are principala explicatie in
atasamentul fara rezerve al lui Mircea Dridea fata de Petrolul, fata de
Ploiesti, fata de suporterii adevarati ai echipei, ai clubului, pe
care nu le-a parasit nici ca jucator, cand o putea face cu usurinta,
nici dupa aceea, cand ar fi putut raspunde cu aceeasi usurinta
chemarilor din afara insotite de atragatoare promisiuni la care cu greu
si putini sunt aceia care rezista.
- Mircea Dridea, iata-te, asadar, antrenor principal la Petrolul,
echipa incheind prima jumatate a campionatului 1985-86 pe locul 6 in
clasament ! Mai frumos decat in cele mai frumoase vise pe care ti le-ai
putea face.
Iar satisfactia sa mai mare este aceea ca marea majoritate a
jucatorilor, chiar daca sunt din generatii diferite si cu oarecare
distanta intre ele, sunt ploiesteni, crescuti in scoala Petrolului.
Seamana cumva cu situatia din perioada in care ai promovat in anul
1956, in echipa de seniori, in prima divizie. Iti mai amintesti cum ?
Era un meci cu Rapid pe stadionul "23 Augst" din capitala. PETROLUL a
castigat atunci cu 2-1.
- Da, imi amintesc. Dar ce facem, o luam iar de la capat ?
- Nu te speria. Nici gand de asa ceva. Mai
curand ca unul care ai trecut prin toate ipostazele performantei, ale
marii performante, spune acum, dupa scurgerea anilor care au inceput sa
se cam vada, in alb, pe la tample, care au fost principiile dupa care
te-ai calauzit ca jucator, ca antrenor si conducator. Ca jucator, mai
intai trebuie sa marturisesc ca am muncit enorm in antrenamente. Fratele
meu, Virgil, era mult mai talentat ca mine, dar - sa nu se supere -
putin comod. Eu lucram pe rupte. Munca m-a adus spre varful
performantei. Exersam si cu nea Traian Ionescu si cu nea Ilie Oana
separat trasul spre poarta, jocul cu capul si mai ales, pentru
perfectionarea loviturilor de pedeapsa si de la 16-20 metri, din care am
marcat multe goluri decisive.
- Ca cel din meciul cu Liverpool de la Ploiesti, din toamna anului 1966...
- Am incercat sa "fur" de la alti jucatori, cu o valoare
recunoscuta, procedee tehnice care m-au ajutat sa-mi corectez stilul de
joc, sa-l apropii cat mai mult de conditia omului de gol.
M-am straduit sa fiu un bun coleg, sa nu-mi privesc
coechipierii de aceeasi varsta sau mai tineri de pe pozitia inginerului
Dridea, ci a jucatorului care trbuie sa-si aduca partea sa de
contributie la efortul colectiv, la reusita comuna a echipei. Am dus o
viata foarte cumpatata, ingrijindu-ma in mod deosebit de o recuperare
cat mai rapida dupa efort. Am gasit in cadrul familiei si climatul
favorabil pentru a face performanta. "Fetele" mele, sotia si cei doi
copii, mi-au fost prietenii cei mai buni.
Ca antrenor am cautat sa adun cat mai multe date profesionale,
pe care apoi le-am trecut prin filtrul gandirii personale, al
temperamentului meu, al conceptiei proprii despre viata si despre
fotbal. Am plecat intotdeauna de la premisa ca un bun antrenor trebuie
sa fie, inainte de toate, un om echilibrat, sa intretina relatii
civilizate de lucru cu jucatorii si conducatorii, sa nu-si dezamageasca
suporterii. Un bun antrenor devi numai lucrand continuu, studiind,
invatand, invatand...
In sfarsit, vorbind de ceea ce-i revine unui conducator ca
sa fie cat mai util fotbalului, acesta trebuie sa faca totul ca
jucatorii sa fie absolviti de grijile vietii cotidiene, pentru ca
atentia sa fie indreptata, cu prioritate in directia pregatirii si a
competitiei. Un bun conducator trebuie sa colaboreze sincer cu
antrenorul si impreuna sa actioneze in folosul echipei si in spiritul
unei cat mai depline corectitudini.
- ...care l-a caracterizat pe Mircea Dridea ca jucator, antrenor si conducator.
Mircea Dridea - simbolul fotbalului ploiestean. Asa cum este
Oblemenco la Craiova, Petschovschi la Arad, Dobrin la Pitesti, Boloni
la Tg. Mures.
Cu o singura deosebire.
Mircea Dridea a fost tot timpul... PETROLUL !
Cand
a venit la Ploiesti, la Petrolul, in 1958, fostul presedinte al
clubului si-l aminteste ca pe un baiat firav, cu alura de copil, desi
implinise 20 de ani. Timid si modest imbracat, parea departe insa de a
se simti complexat ca vine la o echipa campioana si ca avea de luptat ca
sa-si gaseasca un loc stabil intr-o formula de atac consacrata:
Zaharia-Tabancea- M.Dridea-Gh.Dumitrescu- Badulescu. Nu a trecut insa
nici un an si Sandu Badea din Bilciuresti, facand dovada unui joc
complet, a unei tehnici de exceptie si a unei rationale dozari a
efortului, a reusit sa devina mai intai o extrema utila, apoi un inter
constructor-finalizator, pentru ca, in cele din urma, sa lanseze,
impreuna cu M.Dridea I, modelul varfurilor pereche, in concurenta loiala
si sportiva cu un alt tandem de clasa, cel al rapidstilor Nichi
Dumitriu-Puiu Ionescu. Cu Petrolul, Sandu Badea a imbracat o data, in
1966, tricoul de campion national si a baut, tot odata, in 1963, din
Cupa Romaniei, stabilita un an la Ploiesti. De 4 ori, poate mai putin
decat ar fi meritat, a imbracat tricoul tricolor. Jocul lui a exprimat
intotdeauna finete, eleganta si stil. A fost ceea ce se cheama un
adevarat artist pe scena dreptunghiului cu gazon, strecurandu-se cu
abilitate de scrimer printre baricadele unor aparari betonate si
dominate de forta. Alexandru Badea a mai avut o calitate rara ca
fotbalist. Nu i-a placut sa triseze. A jucat intotdeauna cinstit. Chiar
si cu riscul de a pierde. As aminti acum doar unul din numeroasele
exemple, care il caracteriza in acest fel. In ultima etapa a
campionatului 1968-1969, intru-n meci Farul - Progresul Bucuresti, care
urma sa decida soarta uneia dintre cele doua retrodadate a primei
divizii si cand un rezultat egal ar fi avantajat ambele echipe, introdus
mai tarziu in formatia constanteana in locul lui Sasu si in mod cert
nefiind "in carti", a inscris in minutul 85 unicul gol al partidei, in
urma caruia Progresul a retrogradat. Ar fi putut sa rateze, cum au mai
facut-o si altii inaintea lui pana atunci. Cu siguranta insa ca i-a fost
rusine. A respins aranjamentul si compromisul.
Cu Petrolul a adunat un numar de 298 de meciuri in prima divizie. Mai
avea numai 2 jocuri ca sa faca o cifra rotunda, care la acea vreme,
insemna un record, dar s-a retras cu demnitate atunci cand, in 1969,
si-a dat seama ca altuia i se cuvine locul de fundas dreapta, post in
care l-a onorat ai in prima reprezentativa a tarii de 4 ori si in acele
de juniori, tineret si "B" de 26 de ori.
Este
drept ca atunci la Guadalajara, dupa ce Jairzinho a marcat un gol
dintr-o pozitie cam dubioasa de ofside, Mihai Mocanu l-a luat om la om
facandu-l sa nici nu mai respire, dupa ce, de vreo doua ori, l-a
aruncat, in duel direct, si dincolo de gazon pe pista. Atunci la
Cardiff, echipa noastra a realizat un bun rezultat de egalitate (0-0).
Mihai Mocanu, "nasu' lui Jairzinho", fiind unul dintre cei mai buni
jucatori de pe teren. Propaganda care i s-a facut a servit mai mult
tricolorilor, care s-au intors acasa cu un punct pretios, in tentativa
reusita pana la urma de a ocupa primul loc in grupa.
Ca
jucatori, la Petrolul, in perioada cand nu erau permise schimbari de
jucatori la meciurile oficiale, uneori Anton juca o repriza si Dumitru
cealalta, fara ca nici antrenorul Ilie Oana sa stie. Inlocuirea se facea
fie la pauza, fie, cateodata chiar in timpul jocului, cand mingea
iesea afara din teren. Dupa ea pleca Dumitru si, cu ea, ca sa arunce de
la margine, intra Anton. Dar poanta cea mai mare a fost aceea dintr-un
meci cu echipa braziliana Gremio Porto Alegre, disputat pe fostul
stadion "23 August". Petrolul a inceput partida cu Mitica in formatie,
iar dupa pauza l-a introdus si pe Anton. Cand brazilianul care il
marcase strict pe Mitica, s-a trezit, la un moment dat, cu doi Mitica
in fata, a ramas o clipa pironit locului, s-a frecat la ochi, a inceput
sa se inchine, crezand ca are vedenii. Si pana sa se trezeasca bine,
gemenii erau de-acum in drum spre gol.
Intr-o discutie avuta cu multi ani in urma, Mihai Ionescu -
portarul, imi facea o marturisire care pe mine m-a impresionat mult. Imi
spunea, ceea ce nu-mi amintea, ca pe vremea cand eu eram jucator ca
senior la Prahova, iar el juca la pitici, ma astepta in zilele de
meciuri la poarta stadionului sa-l plasez intre spectatori. Pentru ca
mai tarziu eu sa fiu acela care sa-l astept dupa un meci al Petrolului
sau al tricolorilor ca sa-i iau un interviu. Mihai Ionescu (celalalt, nu
eu) a aparat cu brio poarta Petrolului timp de 13 ani (1960-1973)
cucerind cu echipa ploiesteana campionatul in 1966 si Cupa Romaniei in
1963 si a adunat un numar de 750 de partite oficiale si amicale, dintre
care 272 in prima divizie. De 13 ori a imbracat tricoul echipei
nationale, una din intalnirile de care nu ar vrea sa-si mai aminteasca
fiind si aceea din seara zilei de 24 mai de la Zurich, cu Elvetia, din
cadrul preliminariilor C.E. cand "nationala" noastra a pierdut, in
conditii ciudate, cu scorul de 1-7! In lunga sa activitate ca jucator,
nu a suferit nici o sanctiune, fiind intotdeauna un exemplu de conduita
sportiva si cetataneasca. In anii 1965 si 1966 a primit drept
recompensa Cupa decernata de ziarul "Sportul" celui mai bun portar al
campionatului. S-a retras de pe gazon in cadrul unei festivitati
organizata de Petrolul, cand un stadion intreg l-a ovationat pentru tot
ceea ce a facut pentru fotbalul ploiestean si romanesc.
