Alte legende petroliste

Alexandru Badea - "Maratonistul din Bilciuresti"
Am stat sa ma gandesc ce titlu sa-i dau portretului romantat al lui Alexandru Badea. Pe toti fostii lui coechipieri de la Petrolul pe care i-am intrebat daca stiu ca acesta sa fi avut vreo  porecla, nici unul si nici macar Mircea Dridea, cu care Badea a facut un "cuplu de aur" in fotbalul nostru, nu mi-au putut da o idee. As fi putut sa-i spun, de pilda, judecandu-l dupa unele trasaturi caracteristice, "omul fara splina" sau "alergatorul de cursa lunga" sau chiar "fotbalistul snur". Cercetandu-i datele biografice si constatand ca s-a nascut intr-o asezare rurala de langa Moreni, mi-am zis ca mai drept ar fi sa asociez numele unei comune mici de numele unui mare jucator si, pastrand inca vie imaginea unui fotbalist de inalta clasa, care timp de 90 de minute ara in lung si in lat, fara sa respire parca, l-am botezat, convins ca nu gresesc deloc, "Maratonistul din Bilciuresti". Sa-si aminteasca si cei de unde Badea a plecat, ca sa se poata mandri ca au dat tarii pe unul din idolii gazonului.                     

          Cand a venit la Ploiesti, la Petrolul, in 1958, fostul presedinte al clubului si-l aminteste ca pe un baiat firav, cu alura de copil, desi implinise 20 de ani. Timid si modest imbracat, parea departe insa de a se simti complexat ca vine la o echipa campioana si ca avea de luptat ca sa-si gaseasca un loc stabil intr-o formula de atac consacrata: Zaharia-Tabancea- M.Dridea-Gh.Dumitrescu- Badulescu. Nu a trecut insa nici un an si Sandu Badea din Bilciuresti, facand dovada unui joc complet, a unei tehnici de exceptie si a unei rationale dozari a efortului, a reusit sa devina mai intai o extrema utila, apoi un inter constructor-finalizator, pentru ca, in cele din urma, sa lanseze, impreuna cu M.Dridea I, modelul varfurilor pereche, in concurenta loiala si sportiva cu un alt tandem de clasa, cel al rapidstilor Nichi Dumitriu-Puiu Ionescu. Cu Petrolul, Sandu Badea a imbracat o data, in 1966, tricoul de campion national si a baut, tot odata, in 1963, din Cupa Romaniei, stabilita un an la Ploiesti. De 4 ori, poate mai putin decat ar fi meritat, a imbracat tricoul tricolor. Jocul lui a exprimat intotdeauna finete, eleganta si stil. A fost ceea ce se cheama un adevarat artist pe scena dreptunghiului cu gazon, strecurandu-se cu abilitate de scrimer printre baricadele unor aparari betonate si dominate de forta. Alexandru Badea a mai avut o calitate rara ca fotbalist. Nu i-a placut sa triseze. A jucat intotdeauna cinstit. Chiar si cu riscul de a pierde. As aminti acum doar unul din numeroasele exemple, care il caracteriza in acest fel. In ultima etapa a campionatului 1968-1969, intru-n meci Farul - Progresul Bucuresti, care urma sa decida soarta uneia dintre cele doua retrodadate a primei divizii si cand un rezultat egal ar fi avantajat ambele echipe, introdus mai tarziu in formatia constanteana in locul lui Sasu si in mod cert nefiind "in carti", a inscris in minutul 85 unicul gol al partidei, in urma caruia Progresul a retrogradat. Ar fi putut sa rateze, cum au mai facut-o si altii inaintea lui pana atunci. Cu siguranta insa ca i-a fost rusine. A respins aranjamentul si compromisul.

          Ca orice om, Sandu Badea a avut si defecte. Unul dintre acestea ajuns pana la limita viciului, dupa ce a abandonat activitatea ca jucator, i-a hotarat destinul.Prietenia cu Bachus, de care nu auzise pana sa vina la Ploiesti, i-a scurtat zilele si l-a impins pe un drum al pierzaniei, fara intoarcere. Nu implinise inca 50 de ani, cand fotbalistul cu alura de balerin, onest, tradand parca si la maturitate timiditatea copilului din Bilciuresti, si-a luat rams bun de la o lume pe care, din pacate, nu a putut, poate si insuficient inteles, sa o pretuiasca indeajuns.          
Gheorghe Pahontu - "Meseriasul"
In anul 1952, cand fostul Juventus (Flacara) Bucuresti s-a mutat la Ploiesti, din echipa care, la sfarsitul aceluiasi an, retrograda in B, dar se califica in finala Cupei Romaniei, cand a pierdut (0-2) in meciul cu C.C.A. numai doi jucatori erau din partea loculi, atacantul Badin si fundasul Gica Pahontu. Acesta din urma abia terminase junioratul. Avea atunci 19 ani si antrenorul ILIE OANA a avut curajul sa-l foloseasca intr-o competitie dura si cu mari responsabilitati ce tineau de indeplini- rea unor obiective de performanta, cum era o finala de cupa, dar si revenirea in primul esalon divizionar al tarii. Gica Pahontu nu avea nici un fel de complexe, era tare pe picioare, impetuos, puternic pana la limita regulamentului si, in plus avea un sut ametitor pentru portari, fie ei si din lotul nationalei. De altfel, Gica fara frica, cum i s-a spus mai tarziu juca, chiar de la varsta junioratului in echipa de juniori a uzinei "1 Mai" din Ploiesti, de unde a venit la Petrolul, club pe care l-a servit cu abnegatie si devotament timp de aproape 18 ani si cu care a castigat de trei ori campionatul (1958, 1959, 1966) si o data Cupa Romaniei in 1963.

        Cu Petrolul a adunat un numar de 298 de meciuri in prima divizie. Mai avea numai 2 jocuri ca sa faca o cifra rotunda, care la acea vreme, insemna un record, dar s-a retras cu demnitate atunci cand, in 1969, si-a dat seama ca altuia i se cuvine locul de fundas dreapta, post in care l-a onorat ai in prima reprezentativa a tarii de 4 ori si in acele de juniori, tineret si "B" de 26 de ori.

        O boala grea, contactata pe timpul unui turneu in Extremul Orient, a fost adversarul sau cel mai de temut. Cu o vointa de fier, dublata de o mare pasiune pentru fotbal, Gica Pahontu a revenit pe gazon, fara sa lase impresia ca ar fi abandonat o lupta in care nu a considerat niciodata ca ar putea fi invins. Cand insa a venit timpul retragerii nu a mai stat in cumpana, a pus tricoul in cui si a imbracat treningul de antrenor, care ii asigura continuitatea in fotbal.Timp de 4 ani (1969-1974) s-a dedicat formarii schimbului de maine al clubului petrolist, lucrand cu pasiune in cadrul Centrului de copii si juniori. Conditiile materiale l-au obligata sa faca pasul catre nivelul, fie el si inferior al performantei

      A plecat mai intai la Roman, apoi la Faurei, de aici a revenit in judetul de origine, la Petrolul Teleajen si Caraimanul Busteni. Norocul insa nu i-a suras. Mai mult chiar, boala mai veche recidivand, l-a obligat sa renunte la fotbal dupa anul 1980. Avea atunci numai 47 de ani. Era inca foarte tanar, dar ce folos? A mai trait pana in 1986 cand la 53 de ani, Gica cel fara frica, a cedat in fata unui destin nedrept si a fost obligat sa paraseasca aceasta lume in care nu a reusit sa realizeze tot ceea ce ar fi fost capabil sa implineasca cu calitatile pe care natura i le-a daruit. La mormantul sau din Ploiesti a venit din cand in cand, din Israel, Puiu Peretz cu o floare, iar numele lui Gica Pahontu este pomenit odata cu cele ale fotbalistilor disparuti, la reuniunile lunare ale veteranilor fotbalului, organizate la "Intrmacedonia" in Bucuresti. Parca prea putin totus fata de cat ar fi meritat unul dintre jucatorii emblematici ai fotbalului ploiestean.

Mihai Mocanu - "Nasu' lui Jairzinho"

In toamna anului 1970 am insotit, in calitate de ziarist echipa nationala condusa atunci de Angelo Niculescu, ajutat de Titus Ozon, la Cardiff, unde urma sa intalneasca, in cadrul preliminariilor C.E, "nationala" Tarii Galilor. Presa sportiva locala scotea in evidenta faptul ca in formatia noastra era un jucator deosebit de rau, care, dupa unii obisnuiti cu exagerarile, era considerat un fel de killer pe terenul de fotbal. Pentru ca, ziceau acestia, fundasul stanga al Romaniei,(era vorba de Mihai Mocanu), l-a facut in meciul de la Guadalajara din cadrul C.M. din Mexic - 1970 K.O. in interventiile sala la atacurile de deposedare asupra celebrei extreme braziliene Jairzinho. Si avertiza pe cele doua extreme galeze, Hole si Rees, sa se cam fereasca de nr. 4 al reprezentativei noastre.

        Este drept ca atunci la Guadalajara, dupa ce Jairzinho a marcat un gol dintr-o pozitie cam dubioasa de ofside, Mihai Mocanu l-a luat om la om facandu-l sa nici nu mai respire, dupa ce, de vreo doua ori, l-a aruncat, in duel direct, si dincolo de gazon pe pista. Atunci la Cardiff, echipa noastra a realizat un bun rezultat de egalitate (0-0). Mihai Mocanu, "nasu' lui Jairzinho", fiind unul dintre cei mai buni jucatori de pe teren. Propaganda care i s-a facut a servit mai mult tricolorilor, care s-au intors acasa cu un punct pretios, in tentativa reusita pana la urma de a ocupa primul loc in grupa.

       Contrar tuturor afirmatiilor, de cele mai multe ori tendentioase si fara temei obiectiv, Mihai Mocanu, Misu cum ii spuneau prietenii, era un jucator, ce-i drept aspru, dar cu o tehnica de fundas, ce nu admitea compromisurile, nu lovea adversarii si in relatiile de joc era animat de un remarcabil spirit de fair-play. Reprofilat in anul 1964, ca jucator la Petrolul Ploiesti (pana atunci a mai jucat la Rafinaria 4 Campina, la Electrica si Santierul Naval Constanta, la Chimia Fagaras) din extrema stanga in fundas pe aceeasi parte, Misu Mocanu a fost unul din componentii de baza ai echipei antrenate de ILIE OANA, cu care a castiga campionatul in 1966 si in acelasi timp un titular in formula apararii organizata de Angelo Niculescu, imbracand de 33 de ori tricoul tricolor

      Doi ani (1972-1974) a activat ca jucator profesionist la Omonia Cipru, dupa care a revenit in tara in urma unui grav accident care l-a obligat sa stea o buna perioada de timp in ghips si carje, dupa care a fost nevoit sa abandoneze, la 32 de ani, in 1975 (s-a nascut la 24 februarie 1942, la Constanta) activitatea fotbalistica, devenind antrenor. O vreme, maestrul emerit al sportului Mihai Mocanu credincios clublui care l-a lansat in performanta sportiva Petrolul Ploiesti s-a ocupat de pregatire celor  mai mici fotbalisti din cadrul centrului de copii si juniori al clubului ploiestean. Si-a mai incercat norocul si cu cateva formatii de seniori, tot prahovene, la Plopeni si Mizil, dupa care convins fiind ca nu poate face cariera ca antrenor, s-a retras cu discretie din lumea gazonului, multumindu-se sa ramna un simplu spectator si, la nevoie, un dezinte- resat  sfatuitor pentru toti cei care au apelat la bogata sa experienta de jucator. In pragul varstei de 60 de ani, pe care o va implini la inceputul mileniului al III-lea, Misu Mocanu, "nasu' lui Jairzinho" zambeste si astazi cand isi aminteste ca, dupa Mexic 1970, brazilianul, dupa cum insusi recunostea acesta, mai tresarea, cateodata, cand ii aparea noaptea in somn.

Anton si Dumitru Munteanu - "Gemenii"

In fotbal perechea geamana cea mai celebra a fost aceea a fratilor ANTON si DUMITRU MUNTEANU, nascuti la 3 iulie 1932, in Bucuresti, Anton respectand ordinea alfabetica, mai mare ca Dumitru cu 5 minute! Amandoi au apraut destul de tarziu in fotbal, promovand, dupa perioada junioratului, direct in echipa de seniori Laromet Bucuresti, in 1950. Se stabilesc in 1956 la Petrolul Ploiesti cu care castiga doua titluri de campioni, in 1958 si 1959 si o data Cupa Romaniei in 1963. La Petrolul "muntenii" au facut o frumoasa cariera fotbalistica, remarcabili fiind prin marea lor tehnicitate, cat si sub aspectul comportamentului din teren, ca exemple de fair-play. Si despre ei se pot spune multe lucruri ce ar putea concura, prin ineditul lor, cunoscuta "Comedie a erorilor" a marelui Shakespeare. Asa, bunaoara inaintea unui antrenament, Dumitru s-a dus la frizer sa se barbireasca si a facut pariu cu acesta ca dupa o jumatate de ora, barba ii va creste la loc, asa cum a fost. Frizerul a acceptat, a facut pariul si cand dupa 20-30 de minute a aparut in pragul pravaliei Anton, neras, era sa scape briciul din mana si s-a recunoscut invins.
Ca jucatori, la Petrolul, in perioada cand nu erau permise schimbari de jucatori la meciurile oficiale, uneori Anton juca o repriza si Dumitru cealalta, fara ca nici antrenorul Ilie Oana sa stie. Inlocuirea se facea fie la pauza, fie, cateodata chiar in timpul jocului, cand mingea iesea afara din teren. Dupa ea pleca Dumitru si, cu ea, ca sa arunce de la margine, intra Anton. Dar poanta cea mai mare a fost aceea dintr-un meci cu echipa braziliana Gremio Porto Alegre, disputat pe fostul stadion "23 August". Petrolul a inceput partida cu Mitica in formatie, iar dupa pauza l-a introdus si pe Anton. Cand brazilianul care il marcase strict pe Mitica, s-a trezit, la un moment dat, cu doi Mitica in fata, a ramas o clipa pironit locului, s-a frecat la ochi, a inceput sa se inchine, crezand ca are vedenii. Si pana sa se trezeasca bine, gemenii erau de-acum in drum spre gol.
Anton si Dumitru si-au inscris in palmaresul lor individual doar cate o prezenta in prima reprezentativa a tarii. E greu de spus daca unul dintre ei a avut doua si celalalt nici una. In 1966, dupa ce au absolvit impreuna un curs de antrenori, cu bune rezultate, gemenii Munteanu s-au retras definitiv din fotbal, fara sa profeseze o meserie pentru care amandoi spuneau ca nu aveau chemare si nu ar dori sa o pacaleasca asa cum fac altii.
Figuri de-a dreptul pitoresti, legendare chiar, gemenii Anton si Dumitru Munteanu au ramas in amintirea celor care i-au cunoscut ca doua picaturi de apa greu de deosebit. Unul dintre ei avea o alunita, dar nici acum, dupa ani petrecuti impreuna, nu stiu daca era a lui Mitica, mai mic cu 5 minute, sau a lui Anton.
Misu Ionescu
De mult am simtit nevoia sa lamuresc o problema, sa elimin o confuzie de nume si pronume pe care si cei mai apropiati oameni de fenomenul fotbalistic o fac cam de vreo doua decenii si mai bine incoace. Fostul  portar al Petrolului si al echipei nationale si cu mine am fost si suntem confundati, spunandu-se ba despre el ca este ziarist, ba despre mine ca am aparat poarta Petrolului. La perfecta asemanare de nume s-a mai adaugat si faptul ca amundoi suntem ploiesteni, precum si amanuntul ca am inceput activitatea fotbalistica la aceiasi echipa, Prahova. Nu s-a tinut seama de diferenta de varsta, 1925 anul nasterii mele si 1936 anul nasterii tizului meu, aceasta in primul rand, sau de un alt detaliu fotbalistic, si anume ca in timp ce eu am fost jucator de camp, perechea mea ca nume a fost portar. Si ar mai fi si altele.

        Intr-o discutie avuta cu multi ani in urma, Mihai Ionescu - portarul, imi facea o marturisire care pe mine m-a impresionat mult. Imi spunea, ceea ce nu-mi amintea, ca pe vremea cand eu eram jucator ca senior la Prahova, iar el juca la pitici, ma astepta in zilele de meciuri la poarta stadionului sa-l plasez intre spectatori. Pentru ca mai tarziu eu sa fiu acela care sa-l astept dupa un meci al Petrolului sau al tricolorilor ca sa-i iau un interviu. Mihai Ionescu (celalalt, nu eu) a aparat cu brio poarta Petrolului timp de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa ploiesteana campionatul in 1966 si Cupa Romaniei in  1963 si a adunat un numar de 750 de partite oficiale si amicale, dintre care 272 in prima divizie. De 13 ori a imbracat tricoul echipei nationale, una din intalnirile de care nu ar vrea sa-si mai aminteasca fiind si aceea din seara zilei de 24 mai de la Zurich, cu Elvetia, din cadrul preliminariilor C.E. cand "nationala" noastra a pierdut, in conditii ciudate, cu scorul de 1-7! In lunga sa activitate ca jucator, nu a suferit nici o sanctiune, fiind intotdeauna un exemplu de conduita sportiva si cetataneasca. In anii 1965 si 1966 a primit drept recompensa Cupa decernata de ziarul "Sportul" celui mai bun portar al campionatului. S-a retras de pe gazon in cadrul unei festivitati organizata de Petrolul, cand un stadion intreg l-a ovationat pentru tot ceea ce a facut pentru fotbalul ploiestean si romanesc.

        Desi pentru putin timp a incercat sa imbrace si treningul de antrenor  socotind-o meserie care nu i se potriveste s-a retras cu discretie si demnitate, asa cum a fost tot timpul ce jucator, de pe gazon, dedicandu-se unei activitati ce nu tinea de stadion, aceea de economist. Microbul fotbalului nu i-a dat pace, nu l-a lasat pana la urma, sa treaca peste tot ceea ce a insemnat pentru el o dragoste adevarata careia i-a inclinat cei mai frumosi ani ai vietii. S-a reantors la fotbal, preluand fie destinele Petrolului in calitate de presedinte, fie, dupa 1990, pe cele ale fotbalului prahovean, ales fiind in fruntea Asociatiei Judetene de Fotbal. Pentru ca, raspunzand unor solicitari din partea forului federal, sa ocupe un loc in conducerea soccerului national ca membru al Comitetului executiv al FRF. Veritabil campion al sportivitatii, petrolistul Mihai Ionescu mi-a propus, ca semn de distinctie intre noi doi sa adaugam numele si initiala tatalui. El cu litera M, eu cu litera V. Ceea ce am si facut, fara a avea certitudinea ca am gasit solutia optima de a evita mai departe confuziile.

Costica Tabarcea

Am putea incheia deja acest articol cu titlul de mai sus. Tabarcea a fost Petrolul, el a fost spiritul pe care echipa il insufla atatia ani la rândul. Un fotbalist care si-a dorit mereu performanta. Era dintr-o alta clasa, un alt caracter, un om deosebit. Cel mai bun prieten a lui Mircea Dridea (Avangarda) a fost Costica Tabarcea. Este lup pâna la moarte deoarece a murit acolo unde noi ne-am indragostit de echipa pe care si el a facut-o campioana, Stadionul Petrolul. Din pacate, el nu are nici o statuie si mai mult nu multa lume isi mai aduce aminte de mijlocasul Tabarcea, cel care ridica peste 50 000 de oameni în picioare pe 23 August.

Tabarcea reusea sa entuziasmeze un stadion national care venise sa vada în mare parte o echipa braziliana de renume, Gremio Porto Alegre.

Unul dintre apropriatii de atunci ai echipei, Mircea Gociman, a reusit sa isi publice pe o pagina personala impresile sale despre perioada de aur a Petrolului. Ramâne si acum una dintre singurele povesti care ne pot spune ce s-a intamplat exact cu jucatorul Tabarcea.

Costica TABARCEA cel mai bun prieten al lui Mircea Dridea, era o figura deosebita facând parte din zona de sus a nivelului echipei împreuna cu MARIN Marcel si Ion ZAHARIA. Costica era din zona Târgovistei, singurul copil al unui plutonier major de la care primise o educatie serioasa, vizibil în contrast cu multi din colegii lui de echipa. Faptul ca terminase liceul la cursuri normale, contribuia la diferentierea fata de cei care au facut liceul propulsati de prezenta lor la echipa de fotbal, care treceau fiindca profesorii primeau sarcina direct de la primul secretar la partidului pe judetul Prahova.

Era un baiat delicat, sensibil si cu un deosebit simt al regulilor de viata, spre deosebire de Mircea care constient de valoarea sa intelectuala si fotbalistica trata lumea cam de sus, motiv pentru care nu a fost agreat de presa, cu consecinte serioase asupra imaginii sale. Dupa fiecare deplasare în strainatate Costica venea cu mâna plina de nimicuri pe care împartea pe ici pe colo, fiindca asa se obisnuia si pe vremea aceea pentru a-si crea o imagine mai buna. Chiar daca mai lua cu sila ceva bani si de la Mircea aceste cadouri le facea mereu în numele ambilor. Ca fotbalist era un mare talent, un îmblânzitor al mingiei care-l asculta cu supunere, facând cu balonul ori ce vroia la Petrolul juca rolul "interului-ratacitor", care prelucra majoritatea baloanelor recuperate de aparare pentru a fi transmise atacantilor. Un meci de fotbal-tenis între fratii gemeni Anton si Dumitru MUNTEANU de o parte cu Nelu NEACSU si Costica TABARCEA era un spectacol pe care cine l-a vazut nu îl va putea uita vreodata. Avea toate calitatile unui mare jucator ochi, viteza de gândire, daruire, sut plasat lipsindu-i însa regimul de mare viteza, motiv pentru care cu toate ca a fost international nu era un obisnuit al echipei nationale ca Mircea DRIDEA. Când am intrat odata în vestiar unde discutam ceva în timp ce se echipa si i-am vazut labele picioarelor, m-am îngrozit de dimensiunea lor în comparatie cu aspectul sau fizic exterior, erau enorme si le-am comparat cu niste cazmale. Aceeasi senzatie de disproportie am mai avut-o la viata mea vazând marimea mâinilor doctorului Melonte POPESCU sau a profesorului chirurg Ion TURAI.

(dupa primele doua campionate castigate consecutiv, familia Petrolul in timpul liber, mereu zambitor Tabarcea in colt alaturi de bunul sau prieten Dridea I)

Cea mai placuta amintire despre Costica TABARCEA o am de la nunta lui Mircea DRIDEA unde a încântat pe toata lumea prin felul lui placut si harul de a bine dispune lumea. Costica era un gurmand de prima mâna, la el mâncarea era un adevarat spectacol si în acelasi timp un moment de vârf, mânca cu toate simturile de parca ar fi flamânzit zile întregi ceea ce pentru un fotbalist însemna supraponderal si un element negativ în cariera. ( Mircea Gociman)
Internationalul Tabarcea poate ca ar fi reusit o cariera si mai mare la echipa nationala daca nu ar fi fost tragica sa moarte. Una dintre „problemele” sale era si faptul ca juca intr-o echipa cu Muntenii, fratii Dridea, sau Neacsu, primii doi alaturi de ultimul jucatori extrem de tehnici, poate simbolurile fotbalului romantic din România.
MECIUL CARIEREI

Meciul de referinta al acestuia a fost Petrolul – Gremio Porto Alegre, desi unul amical, Tabarcea parca a erupt, reusind sa poarte echipa spre o revenire spectaculoasa. Cu un antrenor care acum ar putea fi comparat doar cu managerii din Albion, Petrolul a dat cea mai frumoasa reprezentatie a sa în fata unui public de peste 50.000 de oameni. Nu a fost doar meciul lui Tabarcea, dar si a fratilor Munteanu, denumiti dupa acel meci ca „brazilienii Petrolului”, iar reminescentele acelui joc dar si acelor jucatori ramân si astazi în memoria fanilor printr-un cântec vechi de atunci : „ În toata tara nu gasesti/ Brazilieni ca la Ploiesti „

De ce nu jucam intotdeauna asa?

Dupa pauza insa, lucrurile s-au schimbat complet, spre marea satisfactie a spectatorilor. A fost randul Petrolului sa domine meciul printr-un joc, cum remarcau unii, cat se poate de … brazilian. Doua modificari inspirate, facute de antrenorul Ilie Oana in formatie o comportare peste asteptari a trioului D. Munteanu – Tabarcea – A. Munteanu, care a dinamizat intreaga echipa si simtul portii, eficacitatea lui Babone, au surprins intr-atat pe oaspeti incat au cedat complet initiativa si superioritatea si in 28 de minute scorul a ajuns de la 0-1 la 4-1 ! O diferenta pe care o explica jocul ploiestenilor, eficacitatea care le-a lipsit brazilienilor. Citat din Sportul, editia aparuta de dupa meci
Costica TABARCEA a facut multe meciuri mari însa despre unul din ele o sa-mi aminesc toata viata, fiindca a fost cel mai bun joc al Petrolului. Petrolul Ploiesti a fost ales sa joace cu celebra echipa braziliana Gremio Porto Alegre pe stadionul 23 August, deoarece cu o zi înainte o selectionata a cluburilor jucase la Budapesta cu ungurii si singura echipa cu lotul coplect era Petrolul. (Din selectionata facea parte numai Mircea DRIDEA, care împreuna cu tot lotul au venit la stadion spre sfârsitul primei reprize direct de la aeroport). Dintre cei care au jucat îmi amintesc de: Gica PAHONTU, Nicolae TOPSA, Nelu NEACSU, Gh. FLOREA, Sandu FRONEA, fratii MUNTEANU, Ion ZAHARIA si desigur TABARCEA. Se juca în nocturna si meciul a început printr-o superioritate evidenta a brazilienilor, care pur si simplu se jucau cu echipa de juniori din fata lor pe care îi hipnotizasera ( Mircea Gociman)
DISPARITIA MARELUI JUCATOR
Tabarcea a murit tanar si pe terenul de joc, pe terenul pe care a reusit sa aduca doua titluri de campioana si o semifinala de cupa, exact in anul mortii sale.
A venit ziua tragica a meciului cu Dinamo Bacau, o echipa modesta pe vremea aceea, pe care Petrolul a dominat-o copios, dar la mijlocul primei reprize Costica a facut vreo trei pasi împleticiti fara a avea contact cu un adversar si s-a pravalit. Din locul meu de la tribuna suporterilor am plecat imediat jos unde am dat de Nelu NEACSU, care nu juca si am asteptat sa fie urcat în salvare în stare de inconstienta. Am ramas cu Nelu în vestiar cu ochii plini de lacrimi, dar departe de a prevedea sfârsitul dramatic al povestii. Cu putin timp înainte de finalul primei reprize masina care însotise salvarea a venit cu verdictul sfâsietor al mortii lui Constantin TABARCEA. Nelu nu se mai putea abtine si l-am luat deoparte spalându-l cu apa rece cu gândul de a putea sa mintim echipa la pauza pentru a se putea continua meciul. Baietii au venit extrem de agitati întrebând ce este cu Costica si spre marea drama Mircea DRIDEA m-a întrebat tare pe mine în fata tituror: - Spune tu ca sunt sigur ca nu o sa ne minti ! ... cu ochii la antrenorul Ilie OANA care stia, am spus ca se simte foarte rau si ca mai mult nu stiu... Minciuna mea i-a linistit pe baieti, din sanatos cum era nimanui nu-i putea trece prin minte ca ar putea sa moara, erau doar îngrijorati de boala unui coleg al lor si chiar daca ar fi banuit adevarul se legau de orice amanunt ca sa nu accepte un fapt devastator. Au batut cu 4-1 pe bacaoani dupa care au aflat, iar eu care mintisem m-am retras rusinat din cabina lor în care nu am mai intrat vreodata, nici macar capul pe acea usa nu l-am mai bagat, stresat de faptul ca am mintit niste baieti care au crezut în mine. ( Mircea Gociman)
La mai putin de o saptamana Petrolul avea sa joace a doua finala de Cupa din istorie, si prima castigata, insa fara un om care binedispunea vestiarul. La ultima actiune a clubului de readucere aminte a meciului cu Liverpool, si-a facut reaparitia si fostul antrenor cu care Petrolul cucerea ultimul sau titlul, Constantin Cernaianu. Acesta a povestit ca la meciul din 1963, la care a participat in calitate de antrenor secund, toata lumea a vrut sa joace in negru, echipa nu se antrenase toata saptamana iar moralul era la pamant. Conducerea Romaniei de atunci nu a fost de acord ( se stia ca toti membrii de partid nu trebuiau sa apartina vreunei religii) iar Petrolul a jucat in echipamentul normal. In primele minute echipa nu avea vlaga, de aici si golul marcat de galateni, insa tot dl Cernaianu a spus, ca nu se putea ca moartea unui prieten atat de bun, nu doar coechipier, sa fie marcata printr-o infrangere chiar in finala Cupei Romaniei. Petrolul a revenit si a castigat pe stadionul unde in urma cu 2 ani (nr in 1961 a fost meciul cu Gremio, iar in 1963 finala Cupei) Tabarcea isi reusea cel mai bun meci al sau.

(randul de jos in stanga al doilea loc a fost pastrat pentru Tabarcea)

Voia sortii, nenorocirea i se va întîmpla imediat: cu Bacaul l-am simtit ca se sufoca la un moment dat, apoi s-a prabusit si medicii n-au mai putut sa-l salveze". La poza de început de meci din finala cu Siderurgistul, prahovenii au lasat un loc liber: acolo trebuia sa fie Tabarcea! "Am vrut sa jucam în echipament negru în semn de doliu dupa coechipierul nostru pierdut, dar conducerea politica si sportiva de atunci nu ne-a permis. Am intrat pîna la urma în tricouri si jambiere albe si chiloti negri", îsi aduce aminte golgeterul de rasa al Petrolului, Mircea Dridea.
Tabarcea a murit pe teren pentru Petrolul, la fel ca multi alti fosti jucatori, Petrolul a fost cea mai mare echipa la care a jucat, echipa de atunci fiind alaturi de UTA si Dinamo principala forta in Romania, sau conform celor de la BBC, singura care a reusit sa impresioneze la nivel european in perioada 1950-1970.

Categories: