Mircea Dridea - Simbolul

Vara anului 1971, 20 iunie. Pe stadionul din Ploiesti, Petrolul sustine ultimul sau joc din campionatul 1970-71 pe teren propriu. Adversara, CFR Timisoara. Era in penultima etapa a campionatului. In formatia ploiesteana, antrenorul Ilie Oana opereaza in minutul 35 o schimbare, introducandu-l in locul lui Petrut pe Mircea Dridea, care joaca destul de bine pana la sfarsitul intalnirii, incheiata cu scorul de 1-1, Petrolul ocupand cu acest egal locul 7 in clasamentul primei divizii.
              Duminica urmatoare, la 27 iunie, Petrolul a jucat in ultima etapa cu FC Arges, la Pitesti. Mircea Dridea nu a mai aparut in formatie. Nu se stie precis care a fost motivul. Poateca meciul nemaiavand nici o miza, a fost tratat ca o simpla obligatie competitionala si ca un prilej de verificare a unor jucatori din lot mai putin folositi pana atunci.
               A urmat pauza dintre cele doua campionate. Secundul lui Ilie Oana, Constantin Cernaianu, pleaca la Craiova, iar pe postul sau ramas vacant, i se propune sa lucreze lui ... Mircea Dridea. Petrolul tinea, se pare sa nu-si instraineze jucatorii si nici echipa, cladita cu atata truda si din resurse proprii, sa nu intre pe maini straine. De aceea, conducerea clubului a apreciat ca venise momentul ca, o data cu eforturile de intinerire a lotului, sa aduca un aer mai de primavara si in conducerea tehnica.
               Ce s-a intamplat si cum s-au petrecut lucrurile atunci? Mircea Dridea raspunde intrebarii, parca ar citi dintr-o carte. "Implinisem varsta de 34 de ani. Dar, cu cel putin un an inainte, incepusem sa ma pregatesc de retragere. Vroiam sa nu mi se para prea grea clipa despartirii de gazon. Nu stiam cand o sa vina, dar eram gata in orice moment. Mai jucam totusi, pentru ca aveam inca suficiente disponibilitati dar, nu-i mai putin adevarat ca incepusem sa simt mai apasatoare obligatiile omului de gol, ale varfului de atac, tinta tuturor aparatorilor, in care toti dadeau mai mult fara mila. Pe de alta parte nici echipa, aflata intr-un continuu  declin valoric, nu ma mai sustinea cum as fi simtit nevoie. Eh, daca ar mai fi fost Petrolul din 1959, as fi jucat usor pana la 40 de ani! Asa insa riscam sa strige lumea la mine sa las locul altuia mai tanar. Si-n situatia asta e si mai greu!

              Am spus ca-mi pregatisem retragerea mai din timp. Mergeam de altfel cu regularitate la serviciu, la Rafinaria 1 Ploiesti unde eram incadrat ca sef de sectie si aveam de gand sa nu renunt la profesia de inginer. Facusem mari sacrificii ca sa-mi asigur un rost profesional in viata si nu-mi vedeam o alta perspectiva decat aceea de ... petrolist. Asa se face ca propunerea conducerii clubului m-a surprins. In primul rand ca-mi sugera retragerea si in al doilea rand pentru ca imi cerea sa lucrez ca antrenor secund. Pe atunci nu era moda cu antrenor-jucator. N-aveam prea mult timp de gandire, evenimentele se precipitau, trebuia sa iau o hotarare rapida. Adunasem pana atunci 20 de ani ca jucator si 15 campionate cu Petrolul in care marcasem 142 de goluri.
                  In acest timp asusesem marea sansa sa lucrez cu cativa dintre cei mai buni tehnicieni ai fotbalului nostru. La club cu Traian Ionescu la juniori si cu Ilie Oana la seniori, iar la echipa nationala cu Augustin Botescu, Gica Popescu, Ilie Oana, Stefan Covaci, Silviu Ploiesteanu, Angelo Niculescu si Constantin Teasca. Iar acum, cand urma sa schimb tricoul de jucator cu treningul de antrenor, mi se oferea o alta sansa, sa lucrez cu un tehnician de mare marca, cu nea Ilie Oana.Era un moment de cumpana si pentru mine dar si pentru Petrolul. Dupa cateva zile si nopti de chibzuinta am ales: PETROLUL, antrenor secund. Mi-am zis ca, dupa proba in timp de fidelitate ca jucator, sa ma mentin pe aceeasi linie de conduita si dupa abandonul competitional, incercand sa fiu in continuare de folos clubului care mi-a deschis drumul spre elita fotbalului nostru."
                        - Asadar atunci, la 20 iunie 1971, jocul cu CFR Timisoara de la Ploiesti a fost cum se spune, meciul de adio ca jucator. Poate ca, macar asa simbolic, ar mai fi trebuit  sa apari in campionatul urmator intr-o partida pe teren propriu, in care sa fie organizata si retragerea oficiala, cu o mica festivitate ca, deh, s-ar fi cuvenit. Asta-i o parere intemeiata pe o frumoasa traditie in sportul romanesc, este chiar una din legile nescrise ale fotbalului, care impune cinstirea valorilor. Dar asta-i alta poveste care, de fapt, nu se va incheia aici. Asa ca, mai bine hai sa vedem, trecand peste acest final de cariera sportiva cum a fost inceputul. In fotbal, in prima divizie. Poate ca in acest fel, facand apel la memoria faptelor, s-ar pute fixa exact, in limitele unei cat mai drepte judecati, sensul si dimensiunile relatiei jucator-club si fost jucator-club, plecand de la unul din exemplele cele mai semnificative, mai incarcate de invataminte: cazul Mircea Dridea.

     In 1952, la varsta de 15 ani, eram jucator de sah, categoria 1, dar in timpul liber nu lipseam mai niciodata de la miutele de fotbal din cartier. Fratele meu mai mic, Virgil era in echipa de pitici ai Petrolului, formata de Emil Avasilichioaie. Copiii, mai toti talentati, pasau  bine, driblau spectaculos, dar nu prea marcau goluri. Virgil i-a spus intr-o zi antrenorului: "Maestre, am un frate care stie sa dea gol. Vreti sa-l aduc ?". Si fara sa mai astepte raspunsul,Virgil m-a adus la stadion in toamna lui 1952. Am jucat un an la pitici. In 1954 am trecut la Manole Radulescu, la juniori, pentru ca in primavara anului urmator, 1955, sa apara Traian Ionescu care, rascolind in lung si-n lat toata regiunea Ploiesti, a dat si de mine. Si m-a retinut pentru echipa pe care vroia sa o alcatuiasca, un fel de reprezentativa de juniori regionala din care mai faceau parte Tabarcea, Sfetcu, Florea, Gheorghe Marin, Buzea.
                            Cand m-a selectionat nea Traian eram deja student, la varsta de 17 ani, la Institutul de Petrol, Gaze si Geologie din Bucuresti, unde intrasem fara examen(n.n. pentru ca ultimii patru ani de liceu ii absolvise cu media generala 10).
                            Cinci ani, incontinuare, au insemnat o adevarata scoala a vietii, o grea incercare pentru mine. Jucam si fotbal, dar nu neglijam nici un moment scoala. Pretentiile fotbalului erau la fel de mari ca ale unei facultati cu un ridicat grad de dificultate. M-am bucurat de intelegerea antrenorilor, Traian Ionescu si Ilie Oana; m-am facut ca nu observ micile proteste ale unora din colegi care aveau impresia ca sunt favorizat. Numai eu stiam ce eforturi fantastice faceam ca sa le impac pe toate bine. Dimineata la facultate, la pranz naveta spre Ploiesti, dupa-amiaza antrenament, seara inapoi la Bucuresti, unde pana catre unu noaptea pregateam, in camaruta de la camin, lucrari de control, proiecte, seminarii... Veneam de doua ori pe saptamana la Ploiesti la antrenament, marti si joi. De alte doua ori, miercuri si vineri, il faceam cu nea Traian, in Bucuresti pe terenul CCA din Bd. Ilie Pintilie. La inceput, cand mai jucam la juniori mai era cum mai era. Parca ma descurcam mai bine. Aveam echipa foarte buna, ne plimbam pur si simplu in campionatul national si daca nu am iesit campioni cum am fi meritat, asta s-a datorat unui arbitru al carui nume nu mai vreau sa-l pomenesc si care in finala cu Stiinta Cluj, a facut tot ce a putut ca sa pierdem. Nu stiu daca nu a fost chiar ceva premeditat, cineva vrand sa ne pedepseasca pentru faptul ca refuzasem toata echipa Petrolului in bloc, sa trecem la Progresul Casa Scanteii, un fel de Luceafarul de mai tarziu.Greutatile in adevaratul sens al cuvantului, le-am simtit dupa ce am promovat in echipa de seniori. Si de fapt n-as putea spune ca am avut parte de viata plina de farmec a studentiei, ca am cunoscut bucuriile anilor poate cei mai frumosi ai tineretii, impartindu-mi timpul intre antrenamente, invatat si drumuri, multe drumuri cu cartea in mana. In schimb am avut marea satisfactie sa promovez mai intai, la 19 ani in Divizia A, sa termin la 22 de ani facultatea si odata cu diploma de inginer sa-mi inscriu in palmares doua titluri de campion al tarii, cu PETROLUL. M-am simtit rasplatit atunci pentru toate eforturile facute, pentru toate renuntarile, pentru toate noptile albe dinaintea examenelor, pentru duminicile incarcate de emotii si lipsite de tihna. Aceasta rasplata venea din partea echipei careia ii datoram totul, PETROLUL PLOIESTI. Si am socotit ca este de datoria mea sa raman credincios clubului care m-a format si m-a lansat in performanta, orasului in care m-am nascut si de care ma legau radacinile intregii existente.

 Conditiile titularizarii mele in echipa de seniori au fost deosebit de aspre. A trebuit sa lupt din greu - si, ca mine, toti ceilalti din promotia lansata de Traian Ionescu, adica Tabarcea, Florea, Sfetcu, George Marin, Buzea si, mai apoi, fratele meu Virgil - pentru un loc in formatia de baza. Am nimerit si intr-un moment favorabil, al unui schimb de generatii. Dar PETROLUL cel nou nu s-a realizat pe calea dura a inlocuirilor fortzate de jucatori, ci in cadrul unui proces de incadrare lenta, logica si unanim acceptata a noilor veniti, acestia aducand cu ei plusul necesar de tinerete si vigoare la jonctiunea cu experienta adunata in ani de Marinescu, Peretz, Roman, Zaharia, Badulescu si cu valoarea incontestabila a unor "solisti" ca Neacsu, Pahontu si fratii Munteanu. Si aici a fost arta profesionala a lui Ilie Oana de a fi stiut cum sa lucreze cu acest aluat din care s-a nascut o echipa, practic, noua, care timp de un deceniu, poate si mai bine, s-a luptat de pe pozitii egale, in ceea ce priveste competitivitatea, cu cei doi mari colosi ai fotbalului nostru, Steaua si Dinamo.
  In aceasta perioada PETROLUL, alcatuita aproape exclusiv din jucatori autohtoni, a cucerit trei titluri de campioana a tarii si o data Cupa Romaniei, aflandu-se cu regularitate in disputa pentru locurile fruntase ale clasamentului, fiind in acelasi timp o demna ambasadoare a fotbalului romanesc peste hotare, in competitiile internationale.
             Petrolul anilor 1957-1968 ajunsese o echipa la care incepusera sa cam ravneasca cei din jur. Sub diferite forme, Florica Voinea, Dumitru Nicolae, Halmageanu sau Sandu Boc au luat drumul Bucurestiului, fortele noastre subtiindu-se prin schimburi neavantajoase care au afectat coeziunea echipei si i-au scazut valoarea. Si eu am fost  unul dintre cei vizati ca sa fiu racolat. Mi s-au facut propuneri tentante si de catre Steaua si de catre Dinamo. Intamplarea facea ca la conducerea tehnica a celor doua mari echipe sa fie doi dintre cei mai buni antrenori ai fotbalului nostru, Gica Popescu si Traian Ionescu. Primul, fost antrenor al CCA si al echipei reprezentative, in acelasi timp si tatal sotiei mele; cel de al doilea, fostul meu dascal din perioada formarii ca jucator. Puteam alege oricare din cele doua variante, fara teama de a iesi in pierdere. Dar am zis ca-i mai bine sa optez pentru cea de a treia, rezistand unor tentatii la care azi nu stiu cati din jucatori renunta; am ramas la Ploiesti si la PETROLUL. In felul acesta mi-am facut fericiti parintii, care la varsta pensiei se obisnuisera cu drumul stadionului si sa ma vada jucand; mi-am rasplatit prietenii din sport si de la locul de munca pentru toate dovezile lor de sincera afectiune si sprijin atunci cand, la nevoie, am apelat si eu la ei. Am mai ramas la PETROLUL mai ales pentru trei oameni "mari" din perioada de aur a echipei, pentru care am nutrit un sentiment cu totul deosebit. Unul dintre ei a fost Gheorghe Urich, timp de 20 de ani conducator al clubului, om echilibrat, intreprinzator, priceput si drept, care mi-a dat intotdeauna cat l-am stiut la carma Petrolului un sentiment de mare siguranta. Cel de-al doilea a fost Ilie Oana, nea Ilie al nostru, al tuturor, care mai inainte de a fi antrenor a fost un OM, un tata, un prieten, indiferent daca jucatorul se numea Nicolae Marinescu si avea 36 de ani sau Mircea Dridea si avea numai 19 ani. Al treilea pentru care nu am putut parasi Petrolul a fost doctorul Vasile Cristea, fostul portar al Universitatii Cluj, mdic cu o inalta capacitate profesionala si o tinuta morala de exceptie, care impreuna cu Ilie Oana au alcatuit un cuplu perfect sudat, a carui contributie la succesele echipei, la afirmarea ei pe plan profesional o consider decisiva.
          Si timpul, marele judecator, a dovedit ca optiunea mea fara rezerve pentru Petrolul, de fiecare data cand in celalalt taler al balantei a aparut cate o atragatoare promisiune, a corespuns unei judecati drepte, rasplata venind din satisfactia succeselor sportive si din recunostinta celor din marea familie a fotbalului. Ma refer la anii activitatii ca jucator."
Mircea Dridea a facut o precizare care se impunea. Statornica sa fidelitate pentru PETROLUL, ca jucator, i-a fost rasplatita din plin pe plan moral, cu impliniri care raman scrise in cartea vietii cu litere care nu se sterg niciodata.
Cand a trecut dincolo de gazon si a inceput sa guste din painea mai putin dulce ca aceea de jucator, intrand in rolul antrenorului sau al conducatorului, lucrurile s-au mai schimbat ceva. Rasplata a inceput sa apara in functie de comportarea altora si, nu rareori, de conjunctura. Subiectivismul sau nedreapta judecata a faptelor l-au pus in situatia de a nu putea urma o cale sigura in fotbal, de a nu se putea exprima statornic, asa cum a facut-o ca jucator in slujba clubului caruia a considerat ca-i este tot timpul dator. In cei 15 ani de cand s-a retras din activitatea ca jucator, drumul lui Mircea Dridea in viata a insemnat trei "halte" ca antrenor, alte trei ca presedinte de club si inca trei "escale" in productie. Nu stiu daca fotbalul nostru mai cunoaste un alt caz asemanator, care printr-o formula matematica ar putea fi exprimat cam asa: 3x3 fac cateodata ... 15 ani !

Trecand destul de repede peste perioada in care a imbracat tricolul cu numarul 9 al clubului ploiestean, Mircea Dridea a omis, poate nu cu intentie, sa aminteasca cate ceva si despre el si echipa nationala. Se stie ca a avut un debut stralucitor, in meciul cu Polonia, la Varsovia, la 30 August 1959, cand reprezentativa noastra a castigat cu 3-2, toate cele trei goluri ale unsprezecelui tricolor fiind opera centrului inaintas Mircea Dridea, incadrat pe partea dreapta de Oaida - Constantin si pe stanga de Seredai - Tataru I. Mai staruie inca in memoria noastra, dincolo de alte partide internationale ale lui Mircea Dridea si-a dovedit cu prisosinta calitatile omului de gol, atitudinea rauvoitoare a unora care puneau prezenta acestuia la "nationala" pe seama legaturii sale de rudenie cu presedintele federatiei de fotbal, Gheorghe Popescu. Cei ce in mod deliberat recurgeau la insinuari, ignorand realitatea, uitau, atunci cand ii spuneau lui Mircea Dridea "ginerica", ca acesta refuzase categoric sa mearga la CCA cand acolo era antrenor Gica Popescu si ca, ori de cate ori se intalnea, la Ploiesti sau Bucuresti, cu echipa Armatei, PETROLUL juca numai la castig si castiga de regula, iar printre autorii golurilor se numara de fiecare data, Mircea Dridea. Se mai uita, de asemenea, ca pentru a se evita orice discutie si a nu mai da "apa la moara" barfitorilor, Dridea nu a fost luat la Olimpiada de la Tokio din 1964, desi era in acea vreme printre cei mai valorosi atacanti din fotbalul nostru. Si cui a folosit, de fapt, o asemenea masura ?
 - La Varsovia a fost "rasaritul" in echipa nationala. Care a fost "apusul" ?
 - Am inceput la Varsovia si am terminat la Zurich, dupa acel memorabil 1-7 din 1967. Cu putin inainte jucasem la Paris, cu Franta. Am jucat bine, am castigat cu 2-1, eu marcand unul dintre goluri, celalalt fiind opera lui Titi Fratila. Aveam moralul bun si o forma sportiva buna. In seara aceea de mai, la Zurich, n-a fost ceva in regula. Pe teren parca pluteam, aveam impresia ca vin tribunele spre noi, faceam eforturi mari sa ne gasim echilibrul fizic si moral, dar nu gaseam puterea necesara sa ne adunam. A fost ca un vis urat, din care, cand ne-am trezit, am dat ochii cu o realitate si mai trista. O infrangere la un scor atat de sever, ramas ca o pata pe palmaresul nostru international.
  Dupa Zurich m-am retras, meciul cu Elvetia fiind cea dea 18-a prezenta a mea in echipa nationala. Iar dupa alti 4 ani am iesit de tot din perimetrul verde al gazonului. Am trecut langa Ilie Oana, ca m-a primit cu bratele deschise si care mi-a spus simplu: "Mireceo, ti-a venit randul ! Esti cel mai potrivit sa-mi iei locul, pentru ca te consider ca un fel de simbol al fotbalului ploiestean. Va fi mai greu decat ca jucator, dar sa nu te sperii. Vei infruna poate si multe nedreptati, sa nu dai inapoi. PETROLUL a fost mare atat timp cat a fost o familie. Daca ai s-o mentii tot asa, grijile o sa fie mai putine. Vezi ca ai multe de invatat si ca sa reusesti munceste, munceste, si iar munceste !"

In primul an de antrenorat Mircea Dridea a stat mai mult in "plasa" lui Ilie Oana. Petrolul a avut un campionat, 1971-72, cam sters. A fost chiar la un pas de agonie, salvandu-se in extremis si cu oarecare sansa. In anul urmator, 1972-73, Mircea Dridea isi ia inima in dinti si, cu virtuti de sahist, ataca frontal campionatul de tineret, pe care-l castiga, obtinand prima sa performanta. In fata parea ca i se deschide un drum in urcus.

            Dar, in vara anului 1973, Ilie Oana, autor al unui venerabil record de stabilitate - 40 de ani, ca jucator si antrenor, la Juventus-Petrolul - paraseste clubul ploiestean plecand la Politehnica Iasi. Cauzele "divortului" nu sunt suficient de clare. Oricum, insa, nici conducerea Petrolului si cu atat mai putin Ilie Oana nu manifesta dorinta de a mai continua o colaborare care pana atunci se aratase foarte rodnica. Ceea ce lasa sa se inteleaga ca a existat mai curand un diferend la mijloc, decat o intelegere a ambelor parti de a nu mai prelungii contractul.
              Momentul, pentru Petrolul, era destul de greu. Echipa se subtiase foarte mult valoric, dificultatea cu care aceasta se mentinea in prima divizie exprima nu numai o diminuare a potentialului competitional, ci si un interes mai scazut din partea acelora care raspundeau de destinele ei. Spectatorii nu mai umpleau tribunele pana la refuz ca odinioara. Jucatorii nou veniti in lot erau un fel de epigoni, profilati mai mult pe pretentii si destul de putin pe obligatii si indatoriri. "Zapezile de alta data" ale Petrolului ramasesera o palida amintire. Parea inevitabila o perioada de recul. Si cine se putea incumeta sa "puna mana pe haturi" cand atmosfera din sanul echipei inspira incertitudine si neincredere ?

 
                Mircea Dridea este chemat impreuna cu fostul sau coechipier Gigi Dumitrescu, ceandu-li-se sa preia conducerea tehnica. Li s-a spus sa lucreze impreuna, fara a se face precizarea dintr-un inceput, cine sa fie principal si cine secund. Normal ar fi fost ca secundul de pana atunci al lui Ilie Oana sa fie promovat, si acesta era Mircea Dridea. Lucrurile nu s-au petrecut insa asa. In urma unor "manevre interne", Gigi Dumitrescu trece la comanda singur, lasandu-l pe Dridea, in continuare cu tineretul. Asa a inceput campionatul 1973-74, in care, la sfarsitul turului, Petrolul era pe locul 16, cu minus trei la "adevar". In aceasta situatie "principalul" Dumitrescu depune mandatul, spunand ca nu mai poate garanta ramanerea in prima divizie. Anterior, el isi manifestase public neincrederea in posibilitatile echipei, sugerand intentia abandonului iminent. Si soarta Petrolului este incredintata atunci "secundului" Mircea Dridea, ajutat de un fost coechipier, Adalbert Marosi.
                Atmosfera pare favorabila redresarii, mai ales dupa pregatirea centralizata din iarna anului 1974, in care jucatorii au lucrat cu convingere si cu ambitia de a scapa de sub amenintarea "sabiei lui Damocles". Mircea Dridea spunea in acea vreme, cu ocazia unui interviu: "A venit timpul sa ne exprimam cat mai concret dorinta de reabilitare prin jocul nostru colectiv, de calitate, eficient ...  Sunt convins ca o vom scoate la capat cu campionatul ... Cred in echipa si in posibilitatile ei. Iar daca anul acesta ramanem in "A", in campionatul viitor vom fi cu siguranta, din nou in partea de sus a clasamentului."
            Mircea Dridea a mers, intr-adevar, in primavara anului 1974, pana la capat . Nu a depus armele ca predecesorul sau, dupa ce acceptase o situatie aproape compromisa, si nici nu a aruncat in final, vina nereusitei, pe echipa si jucatori. A fost convins ca acestia au facut tot ce au putut in teren, chiar si atunci cand au pierdut cateva puncte pretioase la Ploiesti, cu ASA Tg. Mures si Steagul rosu Brasov. Pentru ca, de fapt, Petrolul a retrogradat din cauza punctelor pierdute acasa. Oarecum paradoxal, dar asa au stat lucrurile. Dorinta de salvare era asa de mare incat , la un moment dat, aceasta capatase aspectul clasic al disperarii ! Si jocul echipei ploiestene era in asemenea conditii, tutelat de hazard. Si, cum sansa nu a fost pana la urma de partea sa, PETROLUL celor trei titluri de campioana a tarii a trecut, in vara anului 1974, in randul formatiilor programate sa joace duminica la ora 11 ! Mircea Dridea, la randul sau, a fost schimbat din functia de antrenor. El, care acceptase sa preia echipa in pragul agoniei si care intelesese sa nu dezerdeze intr-un moment in care toti se dadeau la o parte, cand nimeni nu mai indraznea sa spere si cand, dupa spusele foarte multora, "zarurile fusesera aruncate".

Dupa exact 20 de ani, asadar, Petrolul era din nou in "B". Iar Mircea Dridea... inginer, in productie !
             - Si cu fotbalul cum a ramas ?
             - Cu fotbalul nu ma certasem. Si nici el cu mine. Ramasesem in relatii bune. Personal, chiar daca fusesem schimbat din functia de antrenor, nu m-am considerat instrainat de Petrolul. O hotarare pripita in privinta mea nu putea schimba o relatie de suflet cimentata in timp. Am lucrat aproape doi ani in cadrul unuia dintre marile combinate ploiestene. Contactul cu profesia mea de baza mi s-a parut de mare folos, a fost chiar revitalizant. Directorul combinatului, inginerul Dumitru Iorga, un mare iubitor al fotbalului, si in acelasi timp presedinte de onoare la PETROLUL, mi-a oferit posibilitateasa continui si activitatea de antrenor, in timpul liber, ocupandu-ma de pregatirea divizionarei "C" care reprezenta Rafinaria Teleajen. In aceasta vreme la Petrolul fusese adus un antrenor neploiestean, care nici el nu a stat prea mult. Si pentru ca lucrurile nu se puteau indrepta asa cum dorea, batandu-se din palme, s-a convins ca solutia schimbarii antrenorilor ar fi cea mai potrivita, mergandu-se pe incercate pana s-o nimeri unul care sa se ... potriveasca. Asa s-a ajuns ca PETROLUL, care in 22 de ani avusese un singur antrenor, pe ILIE OANA, dupa el, in mai putin de un an si jumatate, sa schimbe  nu mai putin de patru antrenori ! Un adevarat carusel !
                In ceea ce ma priveste direct, eram destul de multumit la Teleajen, aveam o echipa modesta, dar harnica, pe care am incercat sa o promovez in divizia B. Aveam mari sanse si se parea ca nimic nu ma mai poate impiedica sa realizez aceasta mica performanta. Cand mai aveam putin de tot pana la finis, au intervenit unele interese. Am fost nevoiti sa "galopam" pe linia dreapta pentru ca sa ne poata depasi Poiana Campina, care-i dadea pe Butufei si Simaciu lui PETROLUL. Si in locul nostru a promovat Poiana Campina, echipa pe care de altfel o invinsesem de doua ori in campionat !
                 - Vorba aia, nici un sacrificiu nu putea fi prea mare cand se punea problema Petrolului si a intereselor sale. Asa cred ca ai gandit si in 1976, cand ai revenit la matca, dar nu ca antrenor ci ca... presedinte de club.
                 - Asta insemna o alta experienta. Am primit propunerea in momentul in care Valentin Stanescu - dupa esecul cu echipa nationala la Blois, in decembrie 1975 - a luat conducerea tehnica a echipei. Impreuna am trecut la o selectie a celor mai bune elemente din judet, i-am luat si pe Pantea si Florian Dumitrescu, in schimbul lui Costica Zamfir, trecut la Steaua, am primenit putin atmosfera care se viciase intre timp, am pus putina ordine si in club si in echipa si am pornit la treaba. Rezultatul ? In numai un an si  jumatate am revenit in divizia A cu un avans de 17 puncte fata de a doua clasata si un procentaj de exceptie, de 84 % !Asadar, din nou in "A", in vara anului 1977. Colaborarea cu nea Tinel mi-a fost de mare folos. Am invatat de la el multe secrete ale meseriei si alaturi de el am simtit mai usoara povara raspunderii pentru rezultatele echipei. Mai mult decat atat, nea Tinel era un om fermecator care stia, cu un talent de neegalat, sa intretina o atmosfera buna intre jucatori, si sa-i faca pe acestia sa munceasca fara sa considere efortul o corvoada si o datorie si chiar o placere. Dupa Traian Ionescu, Ilie Oana si Gica Popescu, un alt profesionist de marca, Valentin Stanescu, imi imprumuta cu generozitate din experienta sa cate ceva din ceea ce imi era necesar pentru implinirea mea profesionala.
               Anul 1977-78 a fost, cum era si de asteptat, foarte greu. Noi ne-am mentinut mai tot timpul in "pluton", cu grija de a nu pierde contactul cu prima divizie. Eram, cum se spune, la limita, dar speram sa ne strecuram prin "furtuna", sa scapam de pericolul retrogradarii. Am pierdut din nou, insa, ca si in 1974, tot in retur, doua puncte pretioase pe teren propriu. Cu adversari in lupta pentru ramanerea in primul esalon, Corvinul Hunedoara si Politehnica Iasi, in ambele meciuri nereusind, datorita si unor grave erori de arbitraj, decat remize care ne-au "asigurat" pentru urmatorul campionat un loc... in "B".
                Ma gandeam atunci, in vara lui 1978: ce va urma dupa retrogradare, avand inca vie in memorie istoria din urma cu patru ani ? Va fi schimbat iar antrenorul sau va fi lasat sa lucreze, in continuare, pentru a readuce echipa in prima divizie ? Cand am auzit ca nu se vor atinge de nea Tinel, m-am  bucurat, spunandu-mi: iata, s-a invatat ceva din experienta trista a anului 1974 ! Dar n-am apucat sa ma bucur prea mult, pentru ca in scurt timp a urmat o masura pe cat de nedreapta pe atat de bizara: inlocuirea presedintelui clubului, adica a mea ! Trebuia sa existe un "acar Paun" ! Pretextul s-a gasit repede, imputandumi-se faptul ca dupa terminarea campionatului am plecat intr-o scurta excursie, in cadrul concediului de odihna, cu sotia in strainatate. Probabil ca plecarea mea in vacanta a fost interpretata ca o atitudine de superficialitate in conditiile in care toata lumea a fost afectata de retrogradarea echipei. Lucru complect nereal. Retrogradarea era ceva ireversibil, iar talentul de a arbora o figura trista de conjunctura, din pacate, nu-l aveam. Ma preocupa sa vedem, impreuna cu nea Tinel, cu ochii bine deschisi, unde anume se gresise, ce trebuia facut ca sa nu se mai repete istoria retrogradarii. In ce priveste plecarea mea in concediu, ea fusese cunoscuta si aprobata de cei in drept, totul era cu forme in regula. De neinteles deci masura schimbarii mele din functie. Dar fiindca invatasem drumul in asemenea imprejurari, mi-am indreptat pasii linistit spre locul care parca ma astepta sa ma intorc... in productie. M-am despartit cu multa strangere de inima de nea Tinel, care, la putin timp dupa plecarea mea, si-a dat si el seama ca nu mai poate lucra in continuare si s-a retras cu scuzele de rigoare.
               In acest moment, situatia mea in raport cu Petrolul se prezenta astfel: o data antrenor, odata presedinte, de doua ori in productie. Avantaj, deci, productie ! Si doi ani, pana in 1980, am lucrat in rafinarie, care devenise pentru mine un fel de purgatoriu. Duminica nu lipseam de la meciuri. Stateam cuminte in tribuna ca orice spectator, privind cu amaraciune cum Petrolul se duce mereu in jos, ajungand destul de repede o echipa de pluton in Divizia B.
Dar iata ca in 1980, vara, o minte lucida apeleaza la serviciile lui Traian Ionescu, cel care cu 25 de ani in urma, formase o intreaga pleiada de fotbalisti valorosi, pe care i-a aruncat apoi Ilie Oana cu deplin succes in focul performantei. Nea Traian accepta propunerea de a prelua conducerea tehnica a echipei, dar pune cateva conditii, printre care si aceea de a lucra cu fostul sau jucator, cu mine adica, intentionand sa-mi predea, dupa un anumit timp de colaborare, stafeta profesionala, in ideea continuarii drumului catre o reabilitare totala a echipei, dar pune cateva conditii, printre care si accea de a lucra cu fostul sau jucator, cu mine, adica, intentionand sa-mi predea, dupa un anumit timp de colaborare, stafet profesionala, in ideea continuarii drumului catre o reabilitate totala a echipei. Obligat fata de omul care pentru mine, a fost ca un al doilea parinte, primesc sa fiu antrenor secund. Dupa numai o luna insa sunt trecut pe functia de presedinte al clubului. Nu spun nimic si ma execut. De fapt, tot cu nea Traian lucram si impreuna am initiat o mare actiune de selectie in judet pentru refacerea lotului si completarea lui cu jucatori mai tineri, apeland chiar la cativa juniori. Cu forte proaspete ne-am relansat in lupta pentru revenirea in A. Multa vreme am mers "cap la cap" cu C.S. Targoviste, care spre final a reusit sa ne depaseasca cu putin trecand inaintea noastra linia de sosire a campionatului spre primul esalon. Neputand suporta infrangerea care i se parea nedreapta, nea Traian a dat repede curs unei solicitari din partea clubului Steaua si can mai ramasese o etapa pana la finalul intrecerii mi-a zis: "Acum e randul tau", mi-a urat "curaj si bafta" si a plecat.
              O luna de zile dupa aceea, ramas singur, am funcionat ca presedinte - antrenor intr-o perioada cand la moda era formul antrenor - jucator. Eu am fost un caz unic care, din fericire, nici nu a creat un precedent si nici nu a tinut prea mult. Deci, pentru a doua oara la conducerea tehnica a Petrolului, la o veritabila rascruce de drumuri, cand se punea problema unei noi tentative de promovare in Divizia A. Nea Traian imi lasase o echipa bine pusa la punct, care trebuia dusa stransa in frau, care sa poata tine pasul unei concurente mai mari decat in campionatul preceden. Lupta acum se ducea cu Rapid, echipa nu numai valoroasa, dar si puternic sustinuta moral in aproape toata tara. In Ploiesti, insa, nimeni nu mai accepta ideea unui nou loc doi in clasamentul Diviziei B, chiar daca adversarul direct se numea Rapid.
                 Orasul care cunoscuse prin fotbal atatea succese si era inscris cu litere de aur in istoria campionatelor nationale isi cerea dreptul la locul care i se cuvenea, in randul celor mai bune echipe ale tarii, reprezentantei sale, Petrolul. Zi si noapte nu visam decat promovarea. Era si o dorinta de implinit, dar si ambitia de a dovedi ca atunci, in 1974, cand retrogradasem in "B", nu fusesem vinovat cu nimic, fara a mai pune la socoteala lipsa de experienta provesionala care nu a contat catusi de putin ca o circumstanta atenuanta.
In vara anului 1981 am pornit la drum inconjurat de cativa oameni de fotbal apropiati, printre care doctorul Vasile Cristea, fostul coechipier Bela  Marosi, presedintele clubului Vasile Brujban, ziaristul Dan Vasilescu, organizatorul Mihai Cristache, dar mai ales Gigi Danescu, si el unul din componenti promotiei de juniori a lui Traian Ionescu din anul 1955, acum un foarte lucid si devotat conducator, asa cum mai inainte fusese Gheorghe Urich. Intr-un fel refacusem echipa din anii de glorie ai Petrolului. Si nu se putea sa nu reusim. Mai ales ca intelegerea si sprijinul conducerii locale de partid ne-au redat  sentimentul increderii depline in realizarea a tot ceea ce Ploiestiul, toata Prahova doreau sa se intample pe parcursul unui an, promovarea in prim divizie.
               Aici Mircea Dridea s-a oprit din scurta sa confesiune. Mi-a facut semn sa continui eu. Aceasta din doua motive. Primul, pentru ca stiam aproape intregul film al promovarii; al doilea, fiindca tinea, firesc, sa nu cada pe panta unui subiectivism care, adeseori, cu toate eforturile facute este inevitabil.
                Si ca unul care am fost martor la o mare parte din secventele competitionale traite de Petrolul in drumul sau catre Divizia A, pot spune fara teama de a gresi sau exagerea cat de cat ca anul 1981-82 a fost pentru suporterii Petrolului, pentru cei din intimitatea echipei, ceva de groaza. Se putea murii in fiecare duminica dimineata intre orele 11 si 13. Caliti, se pare, ploiestenii au rezistat, trecand examenul provomarii, cu tribune arhipline de fiecare data si cu pierderi cu totul neinsemnate. Cel putin la stadion, in ciuda numeroaselor momente de suspans, nimeni nu a facut apel la telefonul cu 06.
             In turul campionatului Petrolul si Rapid au mers "umar la umar" tot timpul si au terminat la egalitate perfecta si in clasamentul general si la "adevar". Cateva partide au iesit din comun. La Brasov, de pilda, in meciul cu Tractorul a fost ceva ca "la Verdun", cu manifestari de violenta in teren, cu decizii de arbitraj anapoda, cu eliminari si accidentari. Petrolul a pierdut pe nedrept cu 1-2, maniera cu care a fost tratata echipa provacand indignarea pana si a celor mai infocati suporteri brasoveni.
              Returul campionatului a fost, dupa cum se si anunta, de-a dreptul incandescent. In meciul de la Plopeni, din etapa a 27-a, fratii Dridea - Dridea I si Dridea II din echipa campioana a anului 1966 - s-au ridicat de pe bancile de rezerva ale echipelor lor, fiind la un pas sa se confrunte dincolo de aspra confruntare din teren. Un mucalit din tribuna a strigat atunci ca sa auda toata lumea : "Aveti-va ca fratii !"

            La meciul cu ICIM Brasov, ultima din clasament, stadionul din Ploiesti, plin "ochi", a impietrit cand oaspetii au deschis scorul chiar din primele minute. Petrolul a beneficiat apoi de o lovitura de la 11 metri. In mica tribuna oficiala au fost unii care si-au acoperit ochii cu mainile, neandraznind sa priveasca executarea penalty-ului. Si au ramas inca un timp asa, chiar daca dupa inscrierea golului nefiind in stare sa-si revina din incordarea care-i stapanea si-i tintuise pe scaune. Alta data, pe parcursul unui joc, in care echipei ploiestene nu-i iesea mai nimic din ce incerca, pe fondul unei stari de enervare generala, fundasul central al Petrolului, Petrica Butufei, a avut o iesire ireventioasa fata de Mircea Dridea, care-i facuse o observatie de pe marginea terenului. Atitudinea deplasata a jucatorului petrolist a surprins si a impresionat neplacut. La sfarsitul meciului, insa, Butufei a avut taria sa se duca la antrenorul sau si sa-i ceara iertare. Si Mircea Dridea, intelegand in egala masura si gestul lui Butufei din teren si cel din vestiar, si-a sarutat elevul inundat de transpiratie, cu caldura unui adevarat parinte, fara sa fie in stare a-i mai adresa un cuvant.
                  Meciurile Petrolului din primavara anului 1982 s-au disputat de fiecare data sub semnul unui neobisnuit interes. La sfarsitul intalnirilor de pe stadionul din Ploiesti, spectatorii ramaneau aproape nemiscati in tribune, asteptand sa li se comunice la statia de amplificare si a rezultatul meciului in care jucase Rapid. Odata, cand asteptarea se prelungise mai mult ca de obiei si toata lumea privea cu justificata neliniste spre difuzoare, am surprins o discutie intre doi dintre ocupantii locurilor de la tribuna oficiala: "Hai sa mergem, as avea ceva treaba" a zis unul din cei doi. "Hai sa mai stam putin, poate...", a fost replica celuilalt. Apoi dupa vreo cinci minute de asteptare in tacere, primul din cei doi a spus din nou cu ochii pe ceas, facand parca un semn de renuntare la treaba de care a amintit mai inainte: "Oameni seriosi ce suntem. Ce poate face fotbalul din noi !". Si toti cei din jur au prins sa rada cu pofta. Era un fel de recunoastre a faptului ca intr-adevar fotbalului i se subordonau nu numai slujitorii lui cei mai fideli, permanenti, ci si aceiasi ocazionali.
             La 20 iunie 1982, ziua penultimei etape din campionatul divizionar B, s-a pus capat si luptei dintre Petrolul si Rapid, ploiestenii fiind aceia care, fericiti, promovau in divizia A. A fost izbanda unui effort colectiv remarcabil, o reusita a antrenorului Mircea Dridea care isi lua astfel revansa pentru vara anului 1974, cand incercarea sa de a salva echipa, preluata cu un picior in "B", se soldase cu un trist esec, atribuit pe nedrept lui.
              Evenimentul a trezit in randurile suporterilor echipei ploiestene un foarte mare interes. Peste 20.000 de spectatori, cifra de altfel obisnuita in toate partidele sustinute pe teren propriu in acel sezon, au aplaudat indelung victoria promovarii. In jurul antrenorilor Mircea Dridea si Adalbert Marosi, ei insisi componenti ai "Petrolului de aur", s-au strans, in ultima vreme, fosti coechipieri ai acestora, mai tineri sau mai varstnici, Mihai Ionescu, Roman, Pahontu, Mocanu, Pal, Neacsu, Fronea, Juhasz, Fatu, Oprisan si C. Moldoveanu. O intreaga echipa, reprezentand aproape toate generatiile Petrolului.
            Duminica, 20 iunie, multi dintre acestia s-au aflat in imediata apropriere a bancii antrenorilor ploiesteni pe care, la sfarsitul meciului, i-au imbratisat cu caldura si desigur cu recunostinta pentru performanta obtinuta. Dovada a unui frumos sentiment de solidaritate. In acelasi timp insa, si ca un semn in perspectiva grelelor examene competitionale din campionatul primei divizii. PETROLUL - 1982 isi strangea, cu grija, randurile.
In ziua revenirii in prima divizie s-a organizat o festivitate foarte frumoasa, intr-un loc pitoresc situat pe dealurile pline de sonde ale orasului Boldesti - Scaieni, la Seciu. Masa mare, cu invitati, cu cantece, veselie, imbratisari, lacrimi de bucurie, promisiuni, urari de succes... S-a cantat de cateva ori "Multi ani traiasca" si "Cine sa traiasca". Mircea Dridea, au zis cu totii, sa traiasca ! Si antrenorul a fost luat pe sus, iar adunarea i-a adresat, in cor, o frumoasa urare: "La multi ani cu sanatate, sa va dea viata tot ce doriti, zile senine si fericite, la multi ani, sa traiti !"
             N-au trecut insa mai mult de doua duminici de la aceasta frumoasa si emotionanta urare, facuta in euforia succesului echipei, si in ziua de 15 iulie Mircea Dridea este scos de la conducerea tehnica a Petrolului. Inca nu se stinsese ecoul frumoaselor cuvinte de la Seciu... "Sa va dea viata tot ce doriti... zile senine si fericite..."
              In 1974, cu opt ani in urma, Mircea Dridea fusese schimbat din functia de antrenor pentru ca i se imputa retrogradarea echipei. In 1982 era din nou schimbat pentru ca promovase echipa ! Motivul invocat acum era acela ca antrenorul nu ar fi fost capabil sa-si impuna autoritatea fata de jucatori, care, ridicand unele pretentii materiale nerezolvate - potrivit unor promisiuni - amanau reluarea pregatirilor pentru noul campionat divizionar A. Dupa alte versiuni, aparitia la orizont a lui Viorel Mateianu ar fi determinat in buna masura o astfel de decizie. De altfel, acesta a si luat in primire echipa ploiesteana la foarte putin timp dupa ce pentru Dridea incepeau nu "zile senine si fericite", ci intunecate si triste, ma ales ca si sotia sa, antrenoare de atletism la clubul PETROLUL, ramasese, printr-o ciudata coincidenta, fara post !
              Potrivit obiceiului, de acum cunoscut, Mircea Dridea a luat din nou drumul productiei, la un trust de instalatii foraj. Asadar, iar avantaj productie, unde era pentru a treia oara, in timp ce presedinte de club si antrenor fusese uns si schimbat decat de doua ori !
               Si toamna anului 1982 a trecut, destul de greu, dar a trecut, ca si alte toamne. Mircea Dridea a devenit din antrenor, spectator. Multa lume incepuse chiar sa-l uite. Din pacate si unii dintre jucatorii cu care parcursese drumul plin de obstacole si de sacrificii pana in pragul Diviziei A. In mod cu totul surprinzator nu s-a gasit nimeni, din cei ce recunosteau ca Mircea Dridea se identifica in timp cu insasi istoria Petrolului, sa-i vina in ajutor, sa-l apere in fata unei evidente nedreptati. Doar cativa dintre prietenii sai adevarati au parasit simpatiile pentru Petrolul, trecand in tabara Metalului Plopeni, acolo unde antrenor era Dridea II, Virgil Dridea, fratele mai mic care-l adusese pe cel mare, exact in urma cu 30 de ani, la portile fotbalului. In anul cand se nastea Petrolul, prin transferul la Ploiesti al Juventusului.
In 1983, iarna, Federatia Romana de Fotbal este solicitata de federatia marocana de specialitate sa trimita un numar de antrenori care sa activeze pe timp de un an la echipe din Maroc, in cadrul unui schimb de experienta. Cand s-au facut propunerile erau vreo 12 pe lista. Marocul a cerut numai patru. Printre acestia era si Mircea Dridea; iar, impreuna cu el,  Traian Ionescu, fostul sau profesor, Ion Motroc si Nicolae Oaida, toti profesionisti de elita, care au cinstit, prin munca si rezultatele obtinute, meseria de antrenor, facand in acelasi timp o buna propaganda fotbalului nostru. In Maroc, Mircea Dridea s-a distins prin profesionalism si tinuta sportiva. Traian Ionescu a fost mai tot timpul alaturi de el, imprumutandu-i cate ceva din experienta sa indelungata. Lucrand, la un moment dat, cu echipa armatei marocane, preluata de pe un modest loc in clasament, Mircea Dridea a reusit sa o aduca pe primul loc. Aceasta se intampla cam in aceeasi perioada , din toamna anului 1983, cand Mateianu pleca de la conducerea tehnica a Petrolului, fiind inlocuit cu Camil Oprisan. Dialog de la distanta Casablanca - Ploiesti !
             "Perioada marocana" a insemnat un pretios castig de experienta, dar si un prilej de reabilitare morala a lui Mircea Dridea. La revenirea in tara, la inceputul anului 1984, reluandu-si locul in productie, n-a respins nici ideea de a activa si ca antrenor. A optat pentru divizionara B Prahova, pe care, intr-un final de campionat dramatic, a reusit sa o salveze de la o retrogradare aproape sigura. Tot cu Prahova a inceput si campionatul urmator, lucarand in liniste, alaturi de oameni cu care a colaborat in deplina intelegere si sincer. Si ar mai fi continuat cu Prahova, fara cea mai mica intentie de a o parasi, dupa ce respinsese cateva oferte destul de tentante de a lucra caantrenor prin alte parti, mai aproape sau mai departe de Ploiesti.
In vara anului 1985, insa, Petrolul a revenit in Divizia A, condusa cu dibacie profesionala de Petre Dragomir. Conducerea locala a apreciat, judecand cu multa intelepciune, ca pentru asigurarea unei permanente in prima divizie a echipei se impun o serie de masuri organizatorice. In cadrul acestora, Mircea Dridea este numit, pentru a treia oara, presedinte al clubului. Investitura o considera onoranta si, din momentul in care a raspuns chemarii "prezent", a inteles ca locul sau era numai acolo, in cadrul clubului PETROLUL, langa echipa de care era legat si numele dar si destinul sau profesional. Si tot dintr-o corecta intelegere a lucrurilor, a obligatiilor sale fata de fotbal, Mircea Dridea, a luat conducerea tehnica a echipei, dupa numai sase etape de campionat, cand Petre Dragomir a plecat, invocand mai intai motive de sanatate, pentru ca dupa aceea sa ajunga cu "refacerea" tocmai la Suceava ! Mircea Dridea, deci, pentru a treia oara antrenor la Petrolul. Scorul devenise acum egal peste tot: si ca presedinte, si in productie, si ca antrenor. Pentru fiecare, in 15 ani, de cate trei ori ! Iata un record sui-generis care isi are principala explicatie in atasamentul fara rezerve al lui Mircea Dridea fata de Petrolul, fata de Ploiesti, fata de suporterii adevarati ai echipei, ai clubului, pe care nu le-a parasit nici ca jucator, cand o putea face cu usurinta, nici dupa aceea, cand ar fi putut raspunde cu aceeasi usurinta chemarilor din afara insotite de atragatoare promisiuni la care cu greu si putini sunt aceia care rezista.
                         - Mircea Dridea, iata-te, asadar, antrenor principal la Petrolul, echipa incheind prima jumatate a campionatului 1985-86 pe locul 6 in clasament ! Mai frumos decat in cele mai frumoase vise pe care ti le-ai putea face.
Iar satisfactia sa mai mare este aceea ca marea majoritate a jucatorilor, chiar daca sunt din generatii diferite si cu oarecare distanta intre ele, sunt ploiesteni, crescuti in scoala Petrolului. Seamana cumva cu situatia din perioada in care ai promovat in anul 1956, in echipa de seniori, in prima divizie. Iti mai amintesti cum ? Era un meci cu Rapid pe stadionul  "23 Augst" din capitala. PETROLUL a castigat atunci cu 2-1.
                        - Da, imi amintesc. Dar ce facem, o luam iar de la capat ?
                        - Nu te speria. Nici gand de asa ceva. Mai curand ca unul care ai trecut prin toate ipostazele performantei, ale marii performante, spune acum, dupa scurgerea anilor care au inceput sa se cam vada, in alb, pe la tample, care au fost principiile dupa care te-ai calauzit ca jucator, ca antrenor si conducator. Ca jucator, mai intai trebuie sa marturisesc ca am muncit enorm in antrenamente. Fratele meu, Virgil, era mult mai talentat ca mine, dar - sa nu se supere - putin comod. Eu lucram pe rupte. Munca m-a adus spre varful performantei. Exersam si cu nea Traian Ionescu si cu nea Ilie Oana separat trasul spre poarta, jocul cu capul si mai ales, pentru perfectionarea loviturilor de pedeapsa si de la 16-20 metri, din care am marcat multe goluri  decisive.
         - Ca cel din meciul cu Liverpool de la Ploiesti, din toamna anului 1966...
         - Am incercat sa "fur" de la alti jucatori, cu o valoare recunoscuta, procedee tehnice care m-au ajutat sa-mi corectez stilul de joc, sa-l apropii cat mai mult de conditia omului de gol.
           M-am straduit sa fiu un bun coleg, sa nu-mi privesc coechipierii de aceeasi varsta sau mai tineri de pe pozitia inginerului Dridea, ci a jucatorului care trbuie sa-si aduca partea sa de contributie la efortul colectiv, la reusita comuna a echipei. Am dus o viata foarte cumpatata, ingrijindu-ma in mod deosebit de o recuperare cat mai rapida dupa efort. Am gasit in cadrul familiei si climatul favorabil pentru a face performanta. "Fetele" mele, sotia si cei doi copii, mi-au fost prietenii cei mai buni.
          Ca antrenor am cautat sa adun cat mai multe date profesionale, pe care apoi le-am trecut prin filtrul gandirii personale, al temperamentului meu, al conceptiei proprii despre viata si despre fotbal. Am plecat intotdeauna de la premisa ca un bun antrenor trebuie sa fie, inainte de toate, un om echilibrat, sa intretina relatii civilizate de lucru cu jucatorii si conducatorii, sa nu-si dezamageasca suporterii. Un bun antrenor devi numai lucrand continuu, studiind, invatand, invatand...
            In sfarsit, vorbind de ceea ce-i revine unui conducator ca sa fie cat mai util fotbalului, acesta trebuie sa faca totul ca jucatorii sa fie absolviti de grijile vietii cotidiene, pentru ca atentia sa fie indreptata, cu prioritate in directia pregatirii si a competitiei. Un bun conducator trebuie sa colaboreze sincer cu antrenorul si impreuna sa actioneze in folosul echipei si in spiritul unei cat mai depline corectitudini.
            - ...care l-a caracterizat pe Mircea Dridea ca jucator, antrenor si conducator.

Mircea Dridea - simbolul fotbalului ploiestean. Asa cum este Oblemenco la Craiova, Petschovschi la Arad, Dobrin la Pitesti, Boloni la Tg. Mures.

                        Cu o singura deosebire.

                     Mircea Dridea a fost tot timpul... PETROLUL !

Categories: