Brandul cu două pete maronii

Ieri seară, mi-am făcut timp să citesc toate comentariile de pe www.doarpetrolul.ro, deloc puţine ale fanilor Petrolului. Vox populi – cum le numesc eu. Am vrut să ştiu, înainte de a scrie despre meciul cu FK Qarabag, Caraba cum i-au numit cei de la www.digisport.ro şi alte situri ce i-au “copiat”, care a fost şi părerea lor. Şi bine am făcut! Am avut astfel parte de comentarii inteligente, majoritatea dintre ele, cu un plus evident pentru cel care semnează mmihai – jos pălăria, dragă domnule, pentru spiritul analitic şi obiectivitatea dv! -, un fin observator al celor întâmplate la Lara, ieri. Dar şi alţii m-au impresionat. Semn că petroliştii – cei mai mulţi – pot să recunoască, în mod onest, ce se petrece acum la echipa lor de suflet. Personal, sunt de acord că e vorba doar de meciuri de pregătire, contând mai puţin sau deloc rezultatele finale. Numai că, aici e buba, în arhive va rămâne numele de Petrolul în dreptul a două contraperformanţe: insuccese în faţa unei echipe naţionale care cu greu ar face faţă în subsolul eşalonului secund, Turkmenistan, şi a uneia de club, dintr-o ţară, tot ex-sovietică, care a învăţat cum e fotbalul adevărat nu de prea mulţi ani. Asta e ceea ce rămâne după astfel de jocuri cu scop de pregătire. Aici e durerea mare, de fapt, ci nu că au ratat petroliştii spre final de meci, când azerii cam schimbaseră liniile şi parcă terminaseră şi benzina. Ceea ce rămâne, repet, sunt rezultatele fiecăreia dintre confruntări. Unele negative, din nefericire.
În ceea ce priveşte prestaţia petroliştilor, chiar nu pot să-mi dau seama cum – la interval de 8-10 zile – fotbalişti care au etalat un joc în viteză, superofesniv, cu goluri, pe “Ilie Oană”, în faţa Juventusului din Bucureşti, au părut a fi uitat tot ceea ce au făcut în acea sâmbătă friguroasă de ianuarie, nemaireuşind să marcheze deloc în Turcia. Ce s-a întâmplat de atunci şi până duminică sau marţi?! Nu se poate uita să joci fotbal chiar aşa de repede, orice ar fi. Deja, cred că am făcut o greşeală îndreptându-mi atenţia exclusiv asupra nou-veniţilor de la echipă, fiindcă nu numai ei fac parte din aceasta. Dar, e adevărat, nici nu mi se mai par chiar cine ştie ce fotbaliştii aduşi în această iarnă. Cu excepţia, au remarcat şi cei care comentează pe www.doarpetrolul.ro, lui Soni Mustivar – aşa văd că se scrie mai nou -, un închizător elegant, mai pe gustul meu. Deşi am prieteni care mă contrazic, apreciindu-l drept… rudimentar, rămân la părerea că este singurul transfer – dacă s-a făcut ori se va face – benefic. În rest, am rezerve asupra tuturor. Unele mai mari, altele mai mici. Despre Răzvan Neagu cred că ar fi o pierdere de vreme să mai fie ţinut, mai ales că echipa care îl are sub contract, FC Vaslui, se află tot în Antalya, în prezent. De la Olivian Surugiu şi Andrei Voican încă mai sper. Nu mult, totuşi sper. Povilas Valincius apreciez că merită să rămână, cu condiţia a-i aduce un concurent foarte serios. Nu-mi dau seama dacă Matteo Gritti va fi acela ori va fi nevoie de altcineva. Cu FK Qarabag, italianul nu a avut realmente ce apăra, în mitanul secund atunci când l-a înlocuit pe baltic. Însă, nu cred că în prima ligă elveţiană a ars gazul de pomana atâţia ani, mai ales că sunt convins şi că şcoala italiană de profil nu poate oferi pieţei fotbalistice chiar orişice apărător al buturilor. Asupra lui Damien Boudjemaa, fără să-l supăr pe prietenul Dan Marinache, încep să-mi pun anumite semne de întrebare. E clar că e fotbalist, dar lipsa lui de implicare în joc, ca şi absenţa preciziei pasei finale, îmi dă de gândit. Cert este că va trebui să mai fie văzut. Selim Ben Djemia nu e rău, îşi face treaba, e destul de tehnic şi mobil, însă nu-mi inspiră mai multă încredere decât Aleksandar Petrovic, de exemplu, care a jucat pe acelaşi post. Mi-a părut sincer rău că nu l-am revăzut pe Alvaro Silva Linares, a cărui absenţă, ciudat, nu a fost explicată nici la “DigiSport2″, nici pe situl clubului. Deşi el e încă la Belek, nu a plecat, precum Steven Thicot, despre care aud acum, de la Marian Dima, că fusese testat şi de Astra, pe vremea lui Selymes Tibor.
Şi-acum să trec şi la cei vechi, pe care i-am neglijat – ce… bine le-o fi părut! – după partida cu Turkmenistanul. Bogdan Străuţ şi Mihai Tudor sunt doi băieţi serioşi, care înceracă să-şi facă treaba cum ştiu – şi cum pot – ei mai bine. Dacă Petrolul ar fi fost vreun CS Mioveni ori Concordia Chiajna, ar fi fost perfect. Dar nu este. Cristian Melinte, deşi văd şi alte păreri pe situl suporterilor, mi se pare jucătorul cel mai echilibrat din toată defensiva: e tânăr, curajos, luptător, ştie cu mingea, are viitor, în două cuvinte. Are însă şi un “defect”: aparţine, repet, lui Palermo şi poate pleca la vară, fără probleme. Şi-atunci, ce-am făcut?! Pentru Pompiliu Stoica, ca şi pentru Florentin Dumitru sau Daniel Opriţa, de altfel, am tot respectul pentru trecutul lor, dar şi pentru ultimii ani când au pregătit, alături de cei tineri, reuşita promovării. Lor nu aş putea niciodată să le cer astfel, de la obraz, să plece de la Petrolul. De ce? Pentru că, faţă de alţii, au însemnat ceva în fotbalul românesc, dar nu numai. Cred că doar ei vor şti – şi vor avea şi bunul simţ s-o recunoască franc – când să se retragă. Nu noi trebuie să le-o cerem, repet. Mai ales că, să nu uităm, au printre cele mai bune cifre statistice din echipă, în tur. Ştiu că nu mai sunt ce-au fost, dar mi-e groază ce va veni după ei. Valentin Bărbulescu, Dănuţ Enescu, Adrian Borza, Alexandru Buhuşi, Alin Buleică, Valentin Negru chiar, din păcate, sunt imaginea fidelă a ceea ce a ajuns fotbalul autohton în 2012. Adică, jos, jos de tot. Şi cu asta cred că am spus totul. Cât despre Aleksandar Stojimirovic şi Nikola Komazec – păcat de singurele lor talente: executarea fazelor fixe cu stângul! – , ori nu pot să joace ceva, ori nu mai vor să joace. Iar dacă i-am pierdut pe Sipovic şi Petrovic, care meritau clar să rămână, nu văd de ce i-am mai reţine pe ei doi. Nu mă deranjează absolut deloc că au salarii mari, cum le impută unii, ci doar că nu aduc niciun plus trupei lor. Acum, dacă m-ar întreba cineva la cine aş mai renunţa, mi-e şi ruşine la cât de mulţi aş face-o. Nu, nu la toţi, dar nici chiar departe. În rest, cel puţin deocamdată, nimic despre Vivi Răchită. Poate altădată, după ce vom fi jucat şi cu Tatran Preşov, FC Slovacko şi Paksi SE, formaţii cu trecut fotbalistic, nu ca Turkmenistanul sau Azerbaidjanul.

sursa: sport.dragos-trestioreanu.ro

Categories: